În ce moduri misterioase se desfășoară istoria și ce întorsături de soartă au făcut ca numele Sonatei Kreutzer să ajungă nu doar la una, ci la trei opere de artă majore care explorează dragostea, religia, crima…

Sonata pentru pian şi vioară, Opus 47 – Sonata Kreutzer

Numele acestei compoziții se datorează dedicației pe care Ludvig van Beethoven i-o face lui Rodolphe Kreutzer, vestit violonist al începutului de secol nouăsprezece. Sonata a noua pentru vioară în La major nu a fost însă niciodată interpretată în public de Kreutzer, care o considera “scandalos de neinteligibilă”.

Rodolphe Kreutzer (15 noiembrie 1766 – 6 ianuarie 1831)

Când Beethoven i-a dedicat a noua sonată pentru vioară lui Rodolphe Kreutzer, în 1805, violonistul era deja renumit la nivel internațional pentru virtuozitatea sa și sărbătorit pentru noua manieră de interpretare, caracterizată printr-un ton plin, rotund și stilul legato. Kreutzer, el însuși compozitor, a devenit dirijor șef și mai târziu director muzical al Operei din Paris.

Cu toate acestea, popularitatea sa a început să scadă chiar înainte de moarte și ar fi puțin amintit astăzi dacă nu ar fi fost sonata lui Beethoven.

Sonata Kreutzer, pictură de René François Xavier Prinet

Sonata lui Beethoven

Beethoven l-a întâlnit pentru prima dată pe Kreutzer în 1798. Nu se știu prea multe despre relația lor, dar cei doi bărbați nu par să fi fost apropiați. Beethoven aprecia interpretarea lui Kreutzer, scriind:

„Prefer modestia și comportamentul său natural față de tot exteriorul fără interior, ceea ce este caracteristic majorității virtuozilor.”

Când Beethoven a dedicat Sonata pentru vioară în La major, Op. 47, lui Kreutzer, violonistul nu fusese avertizat, de aceea, probabil, el nu a interpretat-o niciodată, iar compozitorul Berlioz spunea că ar fi numit-o „scandalos de neinteligibilă”. Oricum, dedicația a fost doar un eveniment minor într-un moment în care Kreutzer mai mult compunea decât concerta.

Dedicația – de ultim moment, către Kreutzer – a fost făcută după finalizarea și premierea sonatei. Aceasta a fost scrisă, inițial, pentru George Bridgetower, un virtuoz al viorii care vizita Viena în primăvara anului 1803. Beethoven și Bridgetower au cântat în premieră sonata pe 24 mai 1803, cu foarte puține repetiții înainte, dar cu mare apreciere din partea publicului.

„Sonata pentru pian și vioară scrisă într-un stil concertant, similar unui concert, compusă și dedicată prietenului său, R. Kreuzer, membru al Conservatorului de muzică din Paris, prima vioară a Academiei de Arte și a Camerei Imperiule, de L. van Beethoven. ”

Când Bridgetower a făcut un comentariu neplăcut despre o femeie pe care Beethoven o aprecia (exact ceea ce a spus este necunoscut), Beethoven a fost extrem de furios și nu i-a mai vorbit niciodată. Așa a ajuns să schimbe și să dedice sonata lui Kreutzer înainte de publicarea ei, în 1805. Această întorsătură l-a amărât pe Bridgetower pentru tot restul vieții.

Nuvela lui Tolstoi

Acesta a fost mai mult sau mai puțin sfârșitul poveștii până în 1889, când Lev Tolstoi își publica povestirea Sonata Kreutzer atingând corzi ale ”scandalosului” pe care publicul de atunci nu era încântat să le asculte nicăieri și niciodată.

“Kreiterova Sonata” este una dintre cele mai citite nuvele rusești, chiar dacă s-a încercat din răsputeri cenzurarea sa în epocă.

Sonata Kreutzer  – K.F. Saxen

Scandalul iscat de nuvela Sonata Kreutzer atât în Rusia, cât şi în America sfârşitului de secol XVIII, unde Rosssevelt îl numeşte pe autor ”un pervers sexual moralist”, a continuat, îmbrăcând abordări dintre cele mai neobişnuite.

Nuvela are la bază o întâmplare reală şi anume presupusa idilă dintre soţia sa, Sofia Andreeva, şi un muzician de renume, Serghei Ivanovici Taneev, consumată la Iasnaia Poliana prin 1895, când Tolstoi avea 67 de ani şi devenise extrem de gelos. Deşi această presupusa idilă exista doar în mintea scriitorului, fiindcă Sofia Andreeeva era profund atașată copiilor, dezvoltarea subiectului în direcţia atacării instituţiei căsniciei, în special, şi a sexualităţii, în general, capătă accente furibunde în discursul lui Pozdnîşev, personajul central al povestirii.

Într-o relatare minuțioasă pe parcursul unei călătorii de câteva ore cu un tren rusesc, Pozdnîşev îi povestește autorului cum și-a ucis soția, orbit și ”iluminat” de o gelozie profund tulburată. Călătoria cu trenul este, de fapt, un pretext inventat anume de scriitor spre a abate atenţia de la dânsul şi de a pune în seama lui Pozdnîşev întreaga filozofie a vieţii sale.

Pozdnîşev își pierde controlul într-o seară când îi vede pe cei doi cântând împreună, unul lângă celălalt acea sonată, ”o piesă atât de pătimaşă ”, şi fără cea mai mică ezitare îşi înjunghie soţia, ca apoi să se retragă și să mediteze asupra faptei, iar mai târziu, după ce îşi recunoaşte crima şi îşi primeşte pedeapsa, să îşi găsească o presupusă liniște pe care o dă suferința.

”Au cântat ‘Sonata Kreutzer’ de Beethoven. Cum primul presto? Îl cunoști? Strigă el. Uf!… înspăimântătoare bucată e sonata asta! Mai ales partea aceasta. Și, în genere, muzica e un lucru înspăimântător. Ce anume este înspăimântător? Nu-mi dau seama. Ce este muzica însăși? Ce face ea? Și de ce face ceea ce face? Se zice că are o influență înălțătoare asupra sufletului. Da’ de unde! Prostii! E drept că acționează, ba chiar acționează grozav asupra sufletului, cel puțin în ceea ce mă privește, dar influența ei nu-i defel înălțătoare. Ea nici nu înalță sufletul, nici nu-l coboară, ci îl ațâță. Cum să-ți spun (…) Bunăoară chiar această ‘Sonata Kreutzer’, primul presto. Se cuvine oare ca acest presto să fie cântat într-un salon, între niște doamne îmbrăcate în rochii decoltate? (…) Cel puțin asupra mea, bucata aceasta a avut o înrâurire cumplită; aveam impresia că am descoperit simțăminte cu totul noi, posibilități noi, care îmi fuseseră cu desăvârșire necunoscute până atunci.”

Cvartetul Kreutzer al lui Janáček

Nuvela lui Tolstoi a inspirat multe alte opere de artă: piese de teatru, picturi și chiar două romane ale propriei sale soții care s-au opus, în mod firesc, portretizării extrem de neplăcute (și semi-autobiografice) a soției naratorului.

Compozitorul ceh Leoš Janáček a citit și recitit nuvela și a deținut o copie adnotată în limba rusă originală. El a scris un trio de pian (acum pierdut) pe nuvela lui Tolstoi, în 1909, iar în 1923 a editat o parte din materialul trio-ului într-un cvartet de coarde.

Povestea Sonatei Kreutzer a avut o rezonanță specială în sufletul lui Janáček. El însuși se afla într-o căsătorie dificilă și era îndrăgostit de o femeie mult mai tânără, Kamila Stösslová, și ea căsătorită. În ultimii 11 ani din viața sa, compozitorul i-a scris sute de scrisori în care îi mărturisea că multe dintre lucrările sale târzii au fost scrise cu ea în minte.

Despre cvartetul său de coarde, Janáček i-a scris lui Stösslová:

”Îmi închipuiam o femeie slabă, chinuită și denigrată, la fel ca cea pe care scriitorul rus Tolstoi o descrie în Sonata sa Kreutzer”.

Cvartetul lui Janáček este o sinteză uimitoare. Muzica e la fel de chinuită ca și nuvela, spunând o poveste în care folosește tehnici abrupte pentru a atrage ascultătorul într-o lume de angoasă și dorință.

Ce-ar gândi Kreutzer despre toate acestea?!

La mai mult de două sute de ani, numele său a devenit nu doar acela al unui violonist remarcabil, ci sinonim cu pasiunea, infidelitatea și acea putere a muzicii de a face oamenii să-și piardă controlul. Numele său trăiește prin lucrările altora -în afară de studiile sale, compozițiile lui Kreutzer au fost în mare parte uitate.

foto tumblr.com

Citește și Spovedanie – Lev Tolstoi