de parcă ar exista numai verbe
sau voci turbulente, nume de străzi, zilele
săptămânii, autobuze jelind după stații cu nume de sfânt
sau piane din mere şi pere zemoase muşcând
de parcă aș fi găsit înăuntru o comparație
în sfârșit, pantofii aceia roz
scăparea mea, adăpostul meu din piele de gazel
(o imitație)
planarea mea lentă peste sertarele apei
(am lăsat crinii cu robinetul dechis)
de parcă ar avea însemnătate.
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
