De ce, mă întrebi, de ce poezie și nu altceva? De ce tocmai poezie?
Da, o întrebare ca asta te încolțește, n-o poți alunga cu un răspuns oarecare și, totuși, răspunsul ține într-atât de simțire încât, cel mai aproape ar fi tot o poezie…
Cu poezia păcălești timpul, moartea, le îmblânzești, ți le faci chiar prieteni… Poezia este o Șeherezadă, cea mai iscusită…
Asemăn gândurile și emoțiile unor păsări iar cuvintele penajului care le menține temperatura și le ajută să zboare întrupate. Cu poezie poți colora penele după destinația de moment: albastru moale pentru un cer blând, verde tăios pentru o pădure revoltată, gri ciment pentru trotuarul spart din fața casei… câte destinații atâtea culori, plus că se amestecă pe paletă și te trezești în niște locuri cum n-ai visat.
Cuvintele scrise îți dau libertate, simți că-ți poți face de cap, precum un copil care sare nestingherit prin bălți sau aleargă de nebun prin ploaie și câte altele… iar cel care citește se citește pe sine, ele sunt un fel de oglinzi în care se vede sau nu, după cum oglinda e pentru el o lingură îndoită de tablă sau un ochi de cleștar.
Poezia îți umple paharul gol din care n-ai putut bea cândva, când ți-a fost sete, ea răspunde atât de fin unei chemări neostoite trecute sau viitoare, însă nu știi niciodată când „vine și ți se așază pe umăr”.
Este asemeni fericirii din poezia lui Zaharia Stancu:
Fericirea e o pasăre.
Dar nu o pasăre că oricare alta
Ci o pasăre plăsmuită din pulbere de aur.
Pasărea această
Vine de undeva, de departe,
Vine și ți se așază pe umăr,
Pe umărul stâng.
Deasupra inimii
Ți se așază pasărea fericirii.
N-o vezi,
O simți numai.
Iar dacă vrei s-o prinzi
Nu poți s-o prinzi
Nici cu mâna,
Nici cu lanțul,
Cu niciun fel de capcană
Nu poți s-o prinzi.
Așadar, o aștepți crezând că, pentru ca ceva anume să se întâmple, acel ceva trebuie să te bântuie astfel încât simplul gând, simpla dorință de înfăptuire să fie deja parte din realizarea finală, cam așa cum, pronunţând cuvântul „viitor”, prima silabă aparţine deja trecutului.
Cred că m-am luat la întrecere cu această silabă și alergând așa, am ajuns „fără suflare”.
foto sursa
Citește și bis
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
