„Rea de gură” i se zice unei femei care vorbește mult, de cele mai multe ori necontrolat, care zice vrute și nevrute (atât de multe, că uneori nimerește chiar și adevărul), greu de suportat de obicei, dar și mai greu de evitat, odată ce i-ai făcut cunoștința. În numele sincerității și al adevărului, dar și pentru că „nu suportă minciuna și falsitatea” (astea sunt cele mai apăsătoare metehne ale indivizilor sancționați), ridică glasul și brațul și „ea le zice”, că „nu se poate așa” și „cu ea nu te pui”. E tare-n gură și face gât, că poate și că așa vrea ea. Nu e neapărat „neagră în cerul gurii”, nu e răutatea întruchipată, dar nici nu o dă bunătatea afară din casă. Poate părea o scorpie. O Xantipă.

La polul opus, se află femeia cu „limba dulce”, diplomată și mai tăcută, chibzuită („șmecheră” ar zice femeia aprigă de mai devreme), calmă și cumpănită („moale și bleagă” ar zice cea „rea de gură”), care știe să dea dreptate cui și când trebuie și „să se descurce și din piatră seacă”. Cu „boiul frumos” și armonios (și „bună de carne”, poate), își folosește felul de a fi cât și când e necesar (mai tot timpul, s-ar putea zice). Are mișcări încete, gusturi burgheze și tabieturi („mofturi”), e seducătoare și prin tăceri („tace ca proasta” s-ar putea comenta), îi e tot timpul „cald și bine” (‚Păi, dacă are noroc?”), „are antene”și „cade tot timpul în picioare” (așa sunt unelel pe lume, au baftă!). O Mata Hari.


„Rea de muscă” se zice despre femeia cu un apetit sexual peste medie (dacă nu celebru, în orice caz, suficient de cunoscut), al cărei comportament amintește de cel al iepelor cu nerv (despre care chiar se spune că „au muscă” când au un temperament nervos și de nestăvilit). Își poate pierde mințile în situația în care vine vorba sau fapta despre, nimic nu-i poate sta în cale, plăcerea simțurilor e mai presus de orice. Cuceritoare și nesățioasă, are comportament mai degrabă de vănător, rareori sau niciodată de vânat, iese învingătoare în budoar, dar nu reușește să treacă linia de finiș în siguranță, uneori nu o trece deloc. O Messalină.
Cine primește cel mai repede papucii? (E doar o întrebare, o vorbă-n vântul de marți)
„A da papucii cuiva” înseamnă „a te despărți de cineva”, „a o rupe cu”. Inițial expresia era posibilă doar într-o relație de amor, azi are uz pe scară largă și fără legătură neapărată cu amorul, ba chiar „ a trimite afară”, „ a goni”, „a îndepărta”.

Și asta pentru că obiceiul turcesc se pare că era ca, la încheierea unei povești de amor, când inima sultanului nu mai tresărea la nurii unei cadâne mai puțin ademenitoare și nici spiritul nu i se mai ridica în întâmpinarea-i, să trimită o pereche de papuci – bogat împodobiți, scumpi, după rang și că noblesse oblige etc – acelei femei vinovate de lipsă de vlagă, cu seducția împuținată sau cu ochii veștejiți. Aceasta însemna sfârșitul partidei de vânătoare și al jocului.
Cel mai bine e, desigur, să nu fie nevoie. Să nu intre într-o situație care să o aducă în stadiul de a rămâne fără ei.
It’s overrated, anyway.

Citiți și Antene de mamă…