Daniela Pârvu Dorin – „Ca o Cleopatră de neclintit”

Sursă foto: pagina de FB a autoarei

Daniela Pârvu Dorin

Poezia Danielei Pârvu Dorin se alcătuiește pe un eșafodaj cosmogonic animat de trăiri intense, al cărui numitor comun ar putea fi dorul de viață, iar prin această structură interioară, deschisă către elanuri extatice, se apropie de modelul blagian, fără a fi o copie a lui în altă haină. Totul se animă, în acest univers liric de mare forță expresivă, din fibrele nevăzute ale ființei, din locurile tainice în care dospesc sevele iubirii, ală căutării, ale visării cu ochii deschiși la o reîntâlnire cu sinele, cu celălalt, cu muza sau cu iubitul, și, de ce nu, cu iubirea însăși, pentru că ambiguitatea referentului poetic permite multiple interpretări.

Fericirea, libertatea, dorul, uimirea, îmbrățișările, tumultul rostirii, așteptarea, dorințele și amintirile sunt notele în care vibrează o căutare a unor adevăruri care limpezesc viziunea asupra existenței și îi conferă consistență, argumentând acea stare de bine pe care poeta o experimentează în mijlocul lucruirlor care compun lumea.„Limpezeşte-mi privirea”, cere eul poetic, imperativ, deținător al marilor secrete, căci „nu ştie nimeni unde te-ai dus / Numai eu știu / şi duhul-sfânt-al iubirii din noi”, iar orice demers inițiatic trebuie să pornească de la ideea unei purificări.

Bogdan Petriceicu Hașdeu definea poezia drept „căsătoria realității cu idealul, în sufletul poetului”, mi-a amintind citind versurile Danielei Pârvu Dorin, pentru că aici, în lumina ei, lirica păstrează cele două planuri într-o simbioză impregnată de afectivitate, care e plăcută sufletului ce tinde spre fericire. Universul e populat cu dorința de a cunoaște a eului poetic, ce dă lumii profunzime, substanță și, implicit, coerență, pentru că „Oricum… în toate-i ceva de iubit”, iar condiția fundamentală a existenței este dinamica.

Toate elementele ei, de la mineral la vegetal, cerul și pământul, anotimpurile, toate se cer dezlegate de inerție și pasivitate, chiar și entitățile abstracte dintre care „măcar timpul în mine să nu mai stea pe loc”, iar dacă trecerea lui implică vreun hiatus, poeta, înzestrată cu harul farmazoanelor care făceau din orice un leac, pharmakon, declară cu emfază că  „în fiecare aritmie găsesc o manifestare metaforică”.

Atâta vreme cât are puterea de a se mișca liber în propriul sine, sub imperiul unei „goane neostoite… de trăit”, în locurile care se lasă descoperite din intimitatea celuilalt, prin care se definește cuplul, poezia emană o stare de exaltare și exprimă un impuls dionisiac de trăire a vieții, care se convertește fără greutate în materie poetică, iar limbajul i se dă firesc, natural, fluid, epurat de artificii stilistice.

Sursă foto: pinterest.com

CA O  CLEOPATRĂ  DE NECLINTIT

 Am fost proclamată fiica nimănui

 ca o  Cleopatră  de neclintit

 închisă cu forța în templu,

 îmbrăcată în propriile spaime

 eu, într-o durere deplină

 împlinesc un destin al singurătății

 și devin spectatorul propriei vieți

 abia dacă mai pot să m-adun

 să scriu scrisori lungi unui bărbat care nu există

 să pun tot ce trăiesc în măsura sufletului

 cu orice așteptare mă restitui zilelor trăite trist

 măcar timpul în mine să nu mai stea pe loc…

 și-n aceeași mirare să-i cer toamnei zori de-mbrățișări 

 Fericit nu poți fi decât

 dacă te adăpostești în sufletul cuiva

 proaspăt ieșit din placenta singurătății

 și nu ca dintr-o cămașă de forță

 vrei să aparții unei lumi rămânând liber

 Strigă dacă ai nevoie de-o inimă nouă,

 de ochi, de alte atingeri, de alt por

 și până-n zori ți se  va aduce inima,

 ochii, mângâierile 

 și filmul în care vrei să trăiești,

 să-ți recunoști viața, trupul și ziua

 Dar oprește-te în a fi

 un om nefericit care râde…