Vremea mi-a turnat pe faţă şi vorbe spoiala unei armuri, dincolo de care palpitânda nesiguranţă, moştenită din copilărie, s-a făcut invizibilă.
Pe drumul de la şcoală spre casă, din spatele gardurilor unde alţi copii se jucau, auzeam:
– Trece ăla al puşcăriaşei!
Ăla eram eu, şi puşcăriaşa, mama.
O ridicaseră, într-o dimineaţă fără culoare, doi bărbaţi îmbărcaţi în costume gri şi cravate de nuanţa cerului înnorat. Au întins o hârtie, mama şi-a luat bagajul, pregătit, de după uşă şi mi-a spus înainte de a ieşi:
– Când mă întorc vreau să te văd premiant!
Mai aveam două luni de şcoală, premiul nu era o problemă. De ce pleca mama atâtea zile de acasă?
Nu am înţeles de ce tata nu făcuse nimic să o împiedice!
*
Seara, l-am întrebat. A pus un semn la cartea pe care tocmai o citea, a închis-o fără să se grăbească şi s-a uitat în ochii mei.
– Am fost epurat după nașterea ta. Nu am putut să fac nimic.
– Ce-ai aia epurat?
– Dat deoparte.
– Din cauza mea?
Tata ridică din umeri.
– Astea sunt vremurile. Când o să fii mare, o să înţelegi.
– Acum sunt mare!
Nu mai ţin minte cu ce ton am rostit cuvintele, dar tata m-a luat în braţe şi m-a pupat pe creştet, aşa cum nu făcea el prea des.
– Mama ta e prinţesă!
– Ce?
– Acum la putere e poporul.
– Foarte bine! Poporul ajutat de poporul frate sovietic a învins!
– Prinţii şi prinţesele sunt una, poporul alta.
– Cu Ileana Cosânzeana cum rămâne?
Ăsta a fost lucrul care mi-a venit în minte înainte să încep să plâng. Lui tata nu i-a plăcut. S-a dus la fereastră să fumeze o ţigară.
– A mers la închisoare pentru că e prinţesă?
– A făcut ceva ce nu avea voie.
– Ce?
– Nu ştiu băiete, nu ştiu.
– Nu ţi-a spus mama?
– Nu ştie nici ea.
– Atunci de ce mi-ai spus că o pedepsesc pentru că e prinţesă?
– Nu ştiu ce să mai cred.
– Nu vrei să îmi spui?
Tata a stins ţigara şi mi-a spus scurt:
– Hai, pune-ţi haina şi tenişii. Mergem la Vami.
Am petrecut multe seri la prietenii părinţilor care înainte vreme, când mama era acasă, veneau ei la noi. Nu mergeam chiar la toţi. Unii, când ne vedeau, întorceau capul, se făceau că nu ne cunosc. Au rămas cu noi fără să le pese ce și cum vorbesc copii din spatele gardurilor, evreii. Ceilalţi se făcuseră nevăzuți.
Am terminat şcoala, am luat premiul. Nu am fost strigat printre premianţii care trebuiau să urce pe scenă. Mi-a fost dată hârtia cu premiul întâi fără pachetele cu cărți pe care le primiseră ceilalți. De la serbare am venit plângând. Dacă nu mă ținea tanti de mână aș fi sărit la bătaie cu cei care mergeu în urma mea și îmi imitau plânsul. Auzem numai îngânat tare, în spatele meu „Smiorcăilă poartă fesul și prostilă n-are bilă!”
– De ce nu se mai joacă Gelu cu mine?
– O să-ţi spun… acum mă grăbesc.
– Ştiu, când o să fiu mare. Mama când o să se întoarcă?
– În curând.
*
Curând a fost vară. „Curând” îmi tot spunea tata și a venit toamna. Am primit același răspuns și iarna când în casă începuse să fie frig.
Odată, tata a plecat pe teren. Muncea mult prin țară. Mă lăsa cu tanti. Tanti gătea, făcea curat, se uita cu mine la televizor, dar de tăiat lemne nu puteam să sparg decât eu. Asta însemna că eram bărbatul casei.
– Tanti, tu ştii de ce e mama la închisoare?
– Nu ţi-a spus tata?
– Nu vrea.
– Atunci nu pot să-ţi spun nici eu.
Gerul a rămas și a doua zi dar lemnele s-au terminat. Tanti mi-a arătat spre toporul sprijinit după uşă. M-am făcut că nu văd. Mi-am înfundat nasul în „Copiii căpitanului Grant” şi am citit mai departe.
– Nu ţi-e foame?
– Nu!
Spre seară se făcuse frig de-a binelea.
– Nu fi încăpăţânat! Te rog! Daca te îmbolnăveşti, se supără mama!
– De unde o să știe ea că mă îmbolăvesc? Nu ne lasă să-i scriem decât o dată pe lună.
– Toate mamele simt, nu e nevoie să le scrie nimeni. De aia sunt mame.
– Tu ai simțit că o să-ți moară copilul?
S-a uitat la mine și a început să tremure, de frig, de tristețe, nu știu. M-am uitat la bătrâna cu fular la gât şi mănuşi care se lipise cu spatele de soba rece de teracotă, să i se pară că stă la cald. Am văzut-o că nu mai avea nici măcar putere să lase lacrimile să curgă din ochi. M-am ridicat, am luat toporul şi am coborât scările care duceau la beciul cu lemne.
Mi-a pus cina în faţă, apoi a luat andrelele şi a continuat să împletească. În seara aia nu a scos niciun cuvânt. Nici noapte bună nu mi-a spus.
A doua zi se vede că îi trecuse supărarea, sau o uitase de câtă treabă avusese pe zi. Oricum, a început să vorbească când mă aşteptam mai puţin:
– Noi suntem burghezo-moşieri.
– Toţi?
– Toţi!
– Voi eraţi moşieri. – am zis eu îmbufnat. Bărbatul tău a avut moşii şi de asta ai rămas fără pensie, că i-aţi asuprit pe ţărani! Nu suntem rude.
– Mama ta e prinţesă.
– Dar nu burghezo-moşieră. Mama e săracă!
– Nu are a face averea!
– Atunci?
– Originea!
– Mama a fugit de acasă când era tânără, că bunicul era şi el burghezo-moşier.
– Cine ştie asta? Contează ce scrie în acte!
– Tata e şi el burghezo-moşier din cauza lui bunicu?
– El nu! Dar are destule pe cap să nu se mai uite ăia, la ce origine are.
– El şi cu mine credem în victoria socialismului.
A ridicat din umeri. Ştiam ce gândeşte. În acte nu scrie ce crezi tu, ci numai ce cred alţii despre tine.
Mama a venit acasă după câteva luni. Viaţa a continuat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De la şcoală nu m-am mai întors acasă niciodată pe acelaşi drum.
P.S. Sincer vorbind, după discuția aia cu tanti, nu am mai fost nici eu aşa de sigur că noi doi, tata şi cu mine, credem cu aceeaşi tărie în victoria aia.
Din volumul „Povestirile unui libertin din alt secol”. Citiți și Enervări infantile, de același autor.
