Enervări infantile
Eram în clasa întâi. Într-o recreație, după vacanţa de iarnă, m-am luat la bătaie cu unii, mai mari ca mine. O trăseseră de cozi pe fata căreia îi dăruisem inima în secret. Eram departe. Tocmai în partea cealaltă a curții. Am țipat la ei să o lase în pace. Când am ajuns la locul faptei, fata fugise și agresorii își dădeau coate, rânjeau și scuipau pe jos, privindu-mă cum gâfâi.
– Bă, tu, te cari! Împuţitule!
– Puștiule, nu știi cine suntem noi?
– Copil de miliţian ce eşti!
Când m-am dezmeticit, eram înţepenit între două ziduri și nu mai gâfâiam. Strângeam în pumni fularul încolăcit la un capăt drept ghiogă. Tremuram tot. Trăgeam aer dar el nu vroia să intre în piept. Eram singur, într-un colţ al curţii acoperit cu zăpadă murdară și îngheţată. Niște picături de sânge plecau de lângă ghetele mele. Urma se oprea de scările care duceau la ușa școlii. Ora începuse demult.
*
Numai drumul spre cancelarie mi se părea o nesfârșită pedeapsă, mai rea decât orice ar fi putut urma după aceea. Mama mă strângea tare de mână. Așa făcea întotdeauna când era furioasă. Mă durea.
– Nu ştiu cum l-aţi educat! A trebuit să atenţionăm organele. Elevii au răni.
– Copilul meu e un copil cuminte!
Vocea directoarei se ridică cu un ton. Era genul de om sigur pe el care nu admite să fie contrazis:
– Au vânătăi, buze sparte. Trebuie să mergeţi la medic cu el!
– Nu are nimic! Nici o zgârietură!
– La control psihic tovarăşă, dacă nu vreţi să înţelegeţi, vă spun şi mai clar!
– A împlinit şapte ani luna trecută. Cum să-i atace? Sunt elevi de clasa a treia.
Vocea mamei era înfiptă. Nu putea fi vina băiatului ei.
– S-au plâns părinţii! Colegii au văzut toţi. El a sărit la bătaie. Toți patru au venit cu certificate de la policlinică!
Bătu cu palma peste niște hârtii care stăteau teanc pe masa ei. Mama întoase privirea spre mine şi mă întrebă, sigură că nu o să mint:
– Aşa e?
Încercam să mă concentrez la portretul lui Dej din spatele directoarei și să nu aud ce se vorbește în jur. Mâna mamei nu mă lasa din strânsoare. Îmi știa încăpățânările. Am lăsat privirea în pământ, dar tot nu mi-a ieşit nici un sunet de pe buze.
– Vedeţi! – vocea răstită a directoarei nu mai aştepta răspunsul mamei.
Pauză. Strânsoarea slăbi. Mama se gândea.
– Ce pot face? Să rezolvăm fără organe. Vă rog din inimă!
– E vătămare corporală!
Directoarea puse mâna pe telefon şi invită pe cineva înăuntru. Mama îmi lăsă mâna să cadă dintr-a ei. M-am grăbit să i-o prind la loc, să simtă că sunt alături de ea.
Nu vroiam să ridic capul. Să nu mi se vadă ochii. Îmi era ruşine față de mama, altfel i-aș fi răspuns directoarei. Nimeni nu avea voie să vorbească așa cu mama mea! Am auzit scârțâitul ușii deschizându-se și închizându-se la loc. În afară de pantofii negri şi linia perfectă a pantalonilor albaştri, proaspăt călcaţi, nu vedeam nimic.
– Buna ziua, tovarășe. Acest copil… începu directoarea
– Am citit informarea. Am citit și plângerile. Totuși, mă aflu aici neoficial.
A urmat o liniște lungă. Nemișcarea începuse să îmi furnice ceafa și pe urmă gâtul. Aș fi vrut să-mi scarpin vârful nasului. Mă mânca de mama focului. Nu îndrăzneam. Palmele groase, fără inele, ale directoarei, mutau hârtiile dintr-un loc în altul, pe birou.
Pantofii pe care lacul negru lucea, se mişcară aproape de capul meu, se aliniară în faţă, între picioarele scaunului pe care se așezase bărbatul. Un pantof pluti în aer, se aşeză deasupra celuilalt. Bărbatul continuă cu o voce plictisită:
– Ia spune puştiule ce te-a supărat?
– Ceilalți au început! – vorbeam printre dinți, aproape șuieram cuvintele.
Iar a tăcut toată lumea. O strângeam pe mama de mână, cât puteam de tare. Era tot ce puteam să fac. Am tras adânc aer în piept să nu izbucnesc în lacrimi. Trucul ăsta îl învățasem de la Gelu. Pe el îl mai băteau părinții și nu vroia să creadă că existau și copii pe care părinții nu îi pocneau. Eram furios! Știam că am dreptate dar nu vroiam să o supăr pe mama. Îmi venea să intru în pământ de rușine. De ce nu sunt mai mare să spun ce cred despre ei? De ce trebuie copii să asculte mereu de toți oamenii mari? De ce nu țip la toți să mă lase în pace? Pe mine, pe mama și mai ales pe tata. Că e la muncă, nu are timp de prostii.
Mama se îndreptă de spate. Semn bun. Lucrurile se vor schimba în bine. Acum mă strângea ea de mână. Durea dar așteptam cu încredere urmarea. Priveam fix la o pată de pe covor și trăgeam aer în piept. Mai mult nu puteam să fac. Am continuat, printre dinţi:
– L-au făcut pe tata miliţian!
– Şi e ruşine?
– Tata repară mori, e maistru de tehnica panificației.
Bărbatul își schimbă vârful pantofului îndreptat spre mine, trecând dreptul peste stângul. Vocea răsună ceva mai destinsă, în timp ce şpiţul se legăna încet de la stânga la dreapta:
– Mi-a fost profesor la şcoală de ofiţeri!
Mâna mamei se destinse.
– Tovarăşul soţ este…. – se auzi vocea nedumerită a directoarei.
Mama o întrerupse, ca și cum ar fi avut ceva important de clarificat:
– A fost! Copilului nu i-am povestit!
Așa e mama. Știe să pună punctul pe I când trebuie. Iarăşi era linişte. Mama continuă cu o nuanță rugătoare pe care nu o auzisem până atunci la ea:
– S-a întâmplat acum cinci ani. Era prea mic să înțeleagă. – șpițul pantofului se opri chiar în dreptul nasului meu
– E un copil bun, deştept. Harnic!
– Iute la mânie! – adăugă cu glas bine dispus posesorul pantofilor. Șpițul se propti brusc în pământ, celălalt se alinie în dreapta lui, trecură foarte aproapte de mine. Suprafața de covor pe care îmi era fixată privrea rămase goală.
– Tovarăşa directoare, rezolvaţi pe plan intern. La noi sunt mulţi foşti elevi de-ai tovarăşului, care îşi amintesc de el! Mai ales la judiciar, că asta a predat!
– Dacă aşa indicaţi d-voastră tovarășu’, aşa o să fie! O să rezolvăm pe plan intern!
*
Tovarășa directoare a găsit o soluție pe plan intern. M-au dat afară din școală. Asta se chema în vremea învățămânului obligatoriu „mutare disciplinară” la cea mai apropiată școală din cartier. Un liceu de elită, la care mama nu avusese curajul să mă înscrie pentru că avea faima că e cel mai sever din capitală. A trebuit să îmi părăsesc locul din spatele fetei cu cozi negre. Apărarea acestora mă costase pierderea lor.
În noua clasă am fost pus în spatele altor plete. Blonde. Nu bănuiam că ele or să îmi împingă viața pe un drum de pe care nu mă voi întoarce niciodată. Nu m-am îndrăgostit cât ai clipi de ele. Așa de nestatornic nu eram! Aici, în noua școală, nu mai erau golani care să se poarte urât cu colegele. Purtătoarea pletelor blonde avea însă, pe lângă un nas simpatic și destul de pe sus, un tată. În planul de activități extrașcolare era inclus, în fiecare an, un spectacol de teatru. Îl jucam pe una din cele mai iubite scene ale capitalei, unde părintele pletelor blonde era director. Realizările noastre scenice, fiind succese dinainte programate, se reluau la televiziunea nou înființată. Studioul funcționa în sala de sport a unei alte școli, și ea deosebită, din Floreasca. Școlile de elită aveau legături, cele generale doar directoare antipatice.
Nu cred în coincidențe! Cred numai că trebuie să-i aperi pe cei slabi. Indiferent de cine îți stă în față.
Din volumul „Povestirile unui libertin din alt secol”. Citiți și O amintire, de același autor.
