O amintire
O urmăresc în fiecare zi. Stau, aştept la colţul şcolii, urc dealul, de jos, din Sf. Apostoli, până sus, la Arhive. Îi urmez paşii, mă las uimit de pletele care flutură de sub basca băieţească. O poartă ca o provocare? E drapelul ei, al libertăţii pe care nimeni şi nimic nu o poate atinge? Ce n-aș da să aflu. Pe ploaie, pe soare, basca o însoţește. Vie, tangibilă, așteptând să fie aruncată în sus, să se afle că între ea și bucurie nu există granițe. Un ceva fără nume, le unește. Basca face parte din ea, din aceea fiinţă de la care nu mai îmi pot dezlipi nici gândurile, nici bătăile inimii. Pletele împrumutaseră din culoarea castanelor, din aceea a frunzelor furate de vânt de prin parcuri, să umple străzile cu ele.
Mă strădui să i imprim silueta în minte. O aduc seara în visele de adolescent. Sunt supărat pe uniforma bleumarin, pe care eram toți obligați să o purtăm, băieți și fete. Nu te lasă să vezi nimic dincolo de gleznele care plutesc deasupra caldarâmului. Știu unde stă, la ce geam e camera în care locuiește, nu izbutesc să aflu cum o cheamă. Ceva mă opreşte să mă apropii, mă trage înapoi când ni se încrucişează paşii, pe culoarele şcolii.
Am început să mă îndop cu lecturi pe sub bancă, să vad ce fac alţii, în locul meu, la vârsta asta. Cu „Madame Bovary” şi „Les confessions d´un enfant du siècle” n-am nimerit o. Cu „Pride and prejudice” nici atât. Dar când am citit „La Medeleni” şi „Enigma Otiliei”, am aflat: În iubire nimic nu se poate planifica, dar se pot lua note bune la teză. Mi au picat una după alta în trimestrul unu și doi.
*
Afară burniţa. De cu dimineaţă curăţaseră trotuarele de frunze şi castane. Dealul căpătase o chelie de asfalt întunecat, burlanele scoteau un sunet monoton de lucruri care îşi fac treaba fără chef. Două siluete pe o stradă. Lumea se ascunsese în spatele geamurilor și trăsese perdelele. Sau nu venise încă, de la servici. Niciunul din noi nu avea umbrelă. Măcar ea purta bască! Eram la jumătatea dealului când s a întors. Eram singuri. Ploaia făcuse copci mici în pavaj și norii înfingăreți se vârau, reflectându se, în ele. Apăreau, dispăreau ca nişte năluci. Nici un copac, nici un colţ de casă, după care să îmi ascund timiditatea. Se propteşte pe picioare şi ridică geanta în dreptul pieptului. Un soi de pavăză faţă de necunoscutul care eram eu, sau de sprijin pentru curajul pe care şi l luase.
Sunt sigur că îi venea să o ia la goană, dacă îndrăzneala ar fi părăsit o când ar fi avut mai multă nevoie de ea. Aşteptă să mă apropii. Vreau să trec mai departe, cu capul aplecat, cu privirea lipită de asfalt. Bate cu piciorul în pavaj. Înlemnesc. Îmi face semn cu degetul şi îmi arată unde să mă opresc. Nu mai am scăpare.
– Uite ce-i copile, ia spune: Cum te cheamă?
-Sunt elev într-a şaptea C.
-Aha! Părinţii tăi tot aşa îţi spun?
De ce vrei să ştii? Ce-ţi închipui? Să mă laud la colege. Degeaba le spun că un puşti, cu un an mai mic ca noi, mă urmăreşte zilnic. Nu mă cred dacă nu le zic şi numele. Să râdă de mine? Dacă mi-l spui, o să zic că ştii să săruţi bine şi nu o să mai râdă nimeni de tine! Toma. Virgil… mama îmi spune Gil, prietenii Virgulă… Virgulă? Uit mereu să le pun, mă grăbesc să scriu mai departe şi uit să le pun… Ce? Virgulele… De ce mă urmăreşti? Asta e momentul pe care cine nu l-a simţit, înseamnă că nu a fost adolescent. Stiţi cum e, când ai inima cât un purice şi priveşti ochii cei mai frumoşi pe care i-ai văzut şi îi vei putea vedea vreodată? Pentru că… cât am tras aer în piept, se puteau schimba, la rând, secolele între ele, şi nimeni nu ar fi băgat de seamă .. eu te iubesc un pic. Ba nu! Mai mult, pentru totdeauna!
*
Altă zi. Undeva la marginea oraşului, mă uit la pletele castanii împrăştiate în iarba arsă de soare a câmpului, la hainele împrăştiate peste tot în jurul nostru. Încerc să alung furnicile de pe ele, să ne putem îmbrăca, mă uit la degetele care i alunecă iute pe umăr, fugărind o gâză sau un sunet al unei muzici uitate între ierburi, de cine ştie ce compozitor genial, dar distrat, ca toate geniile. Urmăresc linia gâtului, a umerilor şi aflu, în sfârşit, de ce frumuseţea lunecă celor mai mari artişti printre degete şi cuvinte, trecând pe la fiecare, fără să se oprească la vreunul din ei. Înţeleg şi privesc mai departe cum şoldul ia aerul ca o apărare, scut între noi şi îmbrăţişarea din care tocmai ne rupsesem.
O întreb: Le ai spus? Ce? Colegelor tale… citesc mirarea în privirea ei – că sărut bine. Tu ce crezi? Eu te-am întrebat primul! Nu spun ! Sunt fată. Am dreptul să nu spun! Atunci trebuie să mi spui şi tu cum te cheamă? Primesc un bobârnac peste nas.
Sare în picioare, îşi trage pantalonii şi cu buzele păzite de cei doi sâni care stăteau între privirea mea şi soare, șoptește: Uitucule! Cum să mă cheme? Sunt amintirea tinereţii tale! Singura din multele iubite care nu te va părăsi niciodată! Știu că nu îți plac tipele fidele, dar nu am ce face. Voi fi a ta, și numai a ta, până în clipă ceea din urmă, pe care vei mai şti că o trăieşti.
Din volumul „Povestirile unui libertin din alt secol”, 2013
