Crăciunul e încă proaspăt și astăzi, cu doar o zi înaintea ultimei din an. Îi simți și-i povestești ecourile ca să-ți bucuri sufletul încă și încă o dată, pe-al tău și pe-al celor cu care împărtășești magia.
Un ecou
Sofia, fetița unei prietene, elevă în clasa a cincea deja, constituie pentru mine, de ani buni, exemplul copilului crescut cu acea dragoste și grijă care asigură existența lui Moș Crăciun. Cu ochii plini de lacrimi și îndoieli sădite în suflet era, însă, Sofia în ajunul acestui Crăciun, punându-și mama la grea încercare…
Ceea ce mi-a povestit ea, mama, mi-a demonstrat, o dată în plus, că iubirea dă cele mai bune explicații. Explicația pe care a oferit-o fetiței ei se potrivește perfect cu următoarea poveste, adevărată și ea:
În anul 1897, o altă fetiță – Virginia O’Hanlon, tachinată de prietenii săi care-i răsturnau cerul spunându-i că Moș Crăciun nu există, a scris o scrisoare ziarului The New York Sun, punându-i întrebarea întrebărilor:
„Există Moș Crăciun?”
„Am opt ani. Unii dintre prietenii mei spun că Moş Crăciun nu există. Tata spune că tot ce scrie în „Sun” este adevărat. Spuneţi-mi, vă rog, există Moş Crăciun?”
Virginia O’Hanlon
Redactorului şef i-a părut suficient de importantă încât să-i dea curs, astfel că răspunsul a revenit în sarcina lui Francis Pharcellus Church, un editorialist experimentat și profund. El s-a achitat de îndatorirea primită printr-unul dintre cele mai frumoase și mai pline de sens editoriale din toate timpurile.
Îl redau în continuare, pentru toți copiii și toți oamenii mari:
„Virginia, micii tăi prieteni nu au dreptate. Mulţi copii cred numai ceea ce văd. Ei cred că nu poate exista ceea ce nu pot pricepe cu spiritul lor mic, de copil. Spiritul uman, în general, e mic, indiferent că aparţine unui om mare sau unui copil. În spaţiul cosmic, s-ar pierde ca o insectă mititică. Un creier de furnică nu e suficient pentru a cuprinde şi înţelege întregul adevăr.
Virginia, Moş Crăciun există! Există aşa cum există iubirea, mărinimia, cinstea, credinţa, sinceritatea, respectarea cuvântului dat. Şi doar pentru că toate acestea există, viaţa noastră este frumoasă şi senină. Fără Moş Crăciun, lumea ar fi atât de întunecată! Fără el nu ar mai exista nici o fetiţă ca Virginia, nici credinţa, nici poezia! N-ar mai exista absolut nimic din ce ne face viaţa suportabilă. Abia dacă s-ar mai distinge un licăr de frumuseţe. Chiar şi lumina copilăriei, cea care face lumea să strălucească, s-ar stinge. Moş Crăciun există, altfel nu ai mai putea crede în basme. Sigur, l-ai putea ruga pe tatăl tău, în ajun, să trimită oameni care să-l prindă pe Moş Crăciun. Aproape sigur, n-ar reuşi să-i dea de urmă. Şi? Ce-ar dovedi asta? Nici un om nu-l poate vedea aşa uşor. Asta nu dovedeşte nimic. Cele mai importante şi mai frumoase lucruri rămân de cele mai multe ori invizibile. Zânele, de pildă, dansând în luminişuri sub razele lunii. Şi totuşi, ele există!
A-ţi imagina toate minunile, cu atât mai puţin a le vedea, asta nu poate nici cel mai înţelept om din lume. Indiferent ce vezi, nu vezi niciodată totul. Poţi să desfaci un caleidoscop în căutarea acelor figuri atât de frumoase. Vei găsi doar cioburi colorate, atâta tot. De ce? Pentru că există un văl care acoperă lumea cea adevărată, un văl pe care nu-l poate destrăma nici cea mai mare putere din lume. Numai credinţa, poezia şi iubirea îl pot ridica puţin. Abia atunci putem recunoaşte frumuseţea şi splendoarea de dincolo. „Acesta este adevărul gol-goluţ?” ai putea să întrebi. Virginia, nimic pe lume asta nu este mai adevărat şi mai trainic.
Moş Crăciun trăieşte şi va trăi veşnic. Va exista şi peste zece ori zece mii de ani, pentru a umple de bucurie pe toţi copiii ca tine şi fiecare inimă primitoare.
Crăciun Fericit, Virginia!”
După ce a fost publicat pentru prima dată în ziua de marţi, 21 septembrie 1897, pe prima pagină a ziarului și până la încetarea apariţiei ziarului „The Sun” (New York), în 1950, editorialul a fost reprodus anual, de Crăciun, pe prima pagină a acestuia. Mai târziu, ştafeta a fost preluată de ziarul german „Welt am Sontag”, iar acum, publicaţiile din întreaga lume o reamintesc cititorilor an de an.
Mama Sofiei mi-a spus-o și mie, astăzi. Îi mulțumesc!
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.