dacă te-ai gândit vreodată la trecutul tău
ca la o femeie frumoasă, dar atinsă de brumă
îmbrăcată toată în negru parcă-nadins splendoarea
coamei de argint să și-o sporească
dacă în vis ai pășit pe apele ei despletite
mai adânc să privești și la țintă în tigva
de mister oglindită de unde
dacă mai palid decât o fiică Guarneri
încă nelustruită
ai îndrăznit să-i zgârii
o coardă pe față
atunci poate că ai auzit-o cum îți repetă hipnotic
„ia-mă cu tine, ia-mă cu tine!”
rugăminți delirante în lipsă de argumente
a căror înșiruire o știi pentru că
uneori
tinerețea ta nu e
veșnică
foto credit pinterest.com
mi se întâmplă să deschid cărți din care cuvintele cad
și-mi îndoaie genunchii
picătură cu picătură copiii
se nasc
ea este mereu în luna a noua
privind delfinii din Piazza Colonna
ei
o privesc înapoi tu ești
cea minunată… Citește și mi se întâmplă
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
