Liniştea ta mă vinde

M-ai îmbrăcat în gemete roşii
într-o Japonie atât de mică, încăpând
doar în libertatea din închisoarea inelelor,
în braţele mele de gheişă tăcută
si în patria aceea de iubire furată

Doar până la marginea ei aveam voie să îmi întind mâna
dincolo de ea soarele cobora
cu poveştile noastre în pământ
şi rămâneau doar
dealurile pline de umbre
şi ochii mei plini de tine.

Ţi-aş fi dus acolo, pe rugi, liniştea
să fim două singurătăţi adormind
în trupul aceleiaşi mame,
visând că zbuciumul vieţii noastre se va sfârşi
şi vom trăi cu adevărat
înainte de a nu ne mai aduce niciodată aminte
cine am fost în braţele celuilalt
şi cum ne-am numit,
şi-aceste ore
care taie lemnul şi sângele
crucii mele
care eşti tu.

Vei înţelege cândva, dragule?
dincolo de ochii tăi absenţi
e o lacrimă în lanţuri
pe care încă n-am plâns-o
pentru că eu sunt cea care te iubeşte din ea,
pe singurătatea unui cearceaf anonim.
Dacă te-aş plânge,
m-aş da afară din ochii tăi,
şi nu vreau.

Uneori e atâta tăcere în dragostea noastră,
că aud sfâșiindu-se hainele,
rugina timpului mâncând
fierul inimii în care n-am încăput,
vrăbiile ieşind
din streşini
şi dealul dinaintea ochilor
crescând ierburi pe care noi doi
nu vom păşi niciodată de mână.

Gheişele presară în urma noastră tăceri
un evantai roşu, patul alb,
Închide ochii şi nu uita nimic,
ţine-mă minte, ţine-mă minte
luna noua va șterge totul curând
dealurile intră cu vrăbii cu tot în pământ
iar eu aud cum gândul tău mă vinde
cu fiecare linişte
altui bărbat.

*

Ultimul poem

Cu schijele lor asasine,
sărutările noastre pe pieptul umbrelor.
În rest, tăcere.

Plugurile au arat toate rădăcinile verii.

Iată, ziua în care te îngrop creşte
ca un prohod,
n-am velinţe pentru trupul tău ud,
n-am mâini să te mângâi,
n-am somn.
Mi-ai rămas în piept ca un adânc negru,
așa îmi curgi de mâlos.

Dori a uitare
iremediabil, cred.
In mijlocul sâmbetelor  e frig,
de-a lungul căii ferate cresc maci,
iar de jur împrejurul pumnalelor, tu,
inalt.

Te scufund uneori în culoarea garoafelor,

te plâng ca pe un mort
ce va să îmi fii
când va bate primul clopot al verii. Mâine.

Mâine va fi deja târziu. Eu n-am știut cât eram de singură.
În tine îmi las unghiile,
în tine, ţipătul
cu acești ochi te-am privit
şi pe mine m-am văzut înlăuntru
sub pielea şi sub venele tale
eram eu, iubindu-te, nu doar
un prăpăd de nisip.

Du-te acum,
rămân la priveghi
mi-e frumos lângă mine, de iarbă.
Prin călcâiul tău, drumul nostru
scrie pe cruci ultimul  poem:
acesta.

Pe Camelia Radulian o găsiți și pe blogul ei.