Cum e cu femeile singure, frumoase, independente și așa mai departe?

Cum să fie? Nicicum. Pentru că la baza a absolut orice stau niște concepte, iar la baza conceptelor stă subiectivismul. Nu prea am înțeles niciodată de ce femeile „etern” singure fie sunt „nedreptățite”, fie „și-o merită” sau de ce „luatele” sunt fie „de casă”, fie ceva „scorpie, care știe ea ce farmece i-a făcut lu’ Vasi…”.

Alegerile pe care le face o femeie pe plan intim sunt de natură subiectivă, așa cum frumusețea, puterea, nu de puține ori chiar și inteligența sunt mai degrabă verdicte izvorâte din judecata celuilalt decât adevăruri obiective. Așa că eu nu pot, nu consider că ar fi corect să vorbesc în numele altor femei, pe principiul „dacă mie mi se întâmplă, înseamnă că așa e.”, în schimb pot să mă raportez la mine, la experiențele mele.

Fiecare femeie care preferă celibatul își cunoaște motivele și are dreptul de a nu da explicații nimănui, așa cum are dreptul de a scutura, în mod metaforic, puțin pe oricine simte nevoia să afle detalii, intervenind cu bocancii în viața acesteia. Eu nu cred în „femeia rănită în genere” care face așa și pe dincolo, însemnând că toate femeile procedează astfel pentru că noi suntem foarte diferite, nu avem instrucțiuni general-valabile de utilizare.

Totuși, din moment ce mulți încearcă să descâlcească misterul femeii care, aparent, n-are bube-n cap, e departe de-a fi idioată și nici ceva sperietoare de ciori nu e, dar totuși nu are un partener oficial, am să ofer câteva explicații, posibil revelatoare, în cele ce urmează, însă nicidecum verdicte, etichete, adevăruri bătute-n cuie pentru că, repet, așa ceva nu există.

Îmi place să spun, parafrazând, că fericiți sunt cei care au avut o copilărie armonioasă. Din păcate sunt atât de puțini, extrem de puțini, iar când aduni un sac cu traume, ceva în tine moare definitiv, indiferent de câte ore de terapie ești dispus să plătești și indiferent de cât de cât de tare îți antrenezi rațiunea. În complexitatea individualității ființei tale va exista mereu o durere fără sfârșit pământesc și fără margini. Durerea aia se va răsfrânge asupra relațiilor din viața unei astfel de femei, indiferent de natura lor; dar mai presus de orice, va cântări mult în alegerea bărbaților. Pe lângă asta, eu cred că în dragoste e nevoie și de noroc, valabil pentru orice, în general, în viață.

Cam ăsta e motivul pentru care o vezi pe una aparent banală sau chiar urâțică fiind perechea oficială sau de alcov a vreunuia rupt din soare, comparativ cu ea. Sau invers. Ăsta e motivul pentru care unii oameni cu caracter îndoielnic își găsesc parteneri devotați și cu intenții bune, așa cum ăsta e motivul pentru care mai există și finaluri fericite sau cel puțin rezonabile, mai există și oameni care „se găsesc” între ei, care se potrivesc din toate punctele de vedere. Ce-i drept, cam rar.

Femei independente

Oricât ar blama unii (intelectuali chiar) psihanaliza, tiparul relațiilor difuncționale își are rădăcinile în copilăria individului, astfel încât un copil traumatizat are șanse destul de mari ca, în calitate de adult, să fie atras de parteneri toxici și, totodată, să dezvolte probleme emoționale, adică o sensibilitate exacerbată. Când copilul din tine e rănit, adultul tânăr e extrem de fragil și e posibil să aibă nevoi „copilărești” în relație: devine mai dependent, mai dramatic, mai intolerant, mai posesiv, mai paranoic în comparație cu o persoană echilibrată. Bineînțeles că astfel de atitudini sunt obositoare, ba chiar respingătoare pentru celălalt.

Doar că acest alter, în speță când e vorba de un bărbat, are tendința de-a nu-și vedea propriile hibe, de-a fi autosuficient, de-a nu-și recunoaște propria toxicitate și așa mai departe.

Cum e cu femeile singure, frumoase, independente…?

Problema cea mai mare cu atracția, cu tiparele fixe, e că nu-i poți dicta inimii ce să-i placă și ce nu, deci oricât te-ai supune introspecției, oricât ai citi și ai săpa adânc în tine, oricât ai înțelege rațional că nu e bine așa și pe dincolo, dacă-ți plac băieții „răi”, îți plac băieții „răi” și pace! „Normalii” te plictisesc doar când își deschid gura, deci nu prea-ți pierzi vremea cu ei, lasă că ți-o pierzi cu cine nu trebuie…

Și uite-așa te arzi o dată, de două, de trei, de o sută de ori, până ajungi la concluzia că tu chiar n-ai chef să ajungi închisă la psihiatrie din cauza cuiva căruia îi place să se joace cu mintea ta, dar nu dă doi bani nici pe tine, ca femeie, nici pe diplomele tale, nici pe tine, ca om. Și ce faci? Rămâi singură. Sau cu un animăluț, care te iubește sincer și necondiționat. Probabil te refugiezi în muncă sau în hobby-uri, probabil că zaci în depresie, probabil că meditezi.

Singurătatea e o armă cu două tăișuri: pe de-o parte e o gură de aer proaspăt, o oază de liniște, dar pe de altă parte, s-ar putea să o resimți uneori ca pe un junghi în inimă, cu lacrimi, cu pumni în pernă, cu urlete de durerea pricinuită de te miri ce golan. Nu e deloc mișto să te doară sufletul și să n-aibă cine să te ia în brațe când simți nevoia, să plângi până nu mai știi de tine și să n-ai cui să-i spui ce te doare.

Nu e cool să n-aibă cine să-ți care cumpărăturile, să te întorci seara, obosită de la cursuri/ de la muncă și să te aștepte casa goală, în care tot tu trebuie să gătești și să faci curat. Dar eu știu ceva și mai dureros, cel puțin din perspectiva mea: lipsa de respect a partenerului, înghițitul cuvintelor, infernul în doi, faptul de a te simți singură și neînțeleasă într-o relație, faptul de a-ți veni să te zgârii pe ochi de la atâtea compromisuri, atitudinea grobiană de „ce-i în gușă și-n căpușă”, fără menajamente, fără a ține cont de faptul că o rănești pe femeia de lângă tine, minciuna, șantajul emoțional, abuzul psihologic.

Așa că nu, nu ne credem nici mai interesante, nici mai deștepte, nici prea bune pentru lumea asta, doar că am trecut prin niște măgării. Și voi, cele care – fie ploaie, fie vânt – sunteți mereu în cuplu ați trecut prin niște măgării. Nu mă refer la cele care sunteți în relații echilibrate, ci la cele care vă mințiți singure că vă e bine așa. Voi aveți durerile și frustrările voastre, așa cum le avem și noi pe ale noastre.

Probabil că nu suntem foarte diferite în fond, însă ne-am găsit mecanisme de „protecție” diferite: voi postați poze cu iubi pe social media, mimând fericirea, noi postăm poze cu pisicuțe și cățeluși. Voi vedeți infernul în singurătate, noi vedem infernul în celălalt, ca Sartre. Cam atât.

Citește și: ”Despre femei, de o femeie”