Omulețul roșu este un roman care m-a fascinat pe tot parcursul lecturii. Aș putea să îl apropii de romanele franceze de tipul Spuma zilelor sau În labirint, cu diferența că aici intervine elementul fantastic drept punte între două persoane, așa cum observăm în filmul Star Wars, când Snooke îi aduce împreună pe Rey și Kylo Ren, folosindu-se de conexiunile câmpului mental. Infuziile acestea suprafirești ne trimit în viețile unor persoane din exteriorul narațiunii, în universuri semi-coșmarești sau semi-halucinante, pe care Laura le percepe asemeni unor trăiri care o înfrumusețează și îi dau un pic de elan în gri-ul cotidian.

Aflată la o vârstă frumoasă, când viața ar trebui să însemne bucurie și încântare, Laura trece printr-o perioadă nefastă din pricina instabilității sociale și a corupției, devenită mod de viață, într-un București invadat de mizerie și de kitsch. În plus, numele Victor îi amintește de o relație nu tocmai reușită. Laura se chinuie să publice o enciclopedie, dar cineva dorește să își asume manuscrisul împreună cu ea. Intrând în contact cu mediul virtual, descoperă o platformă-site pe care își publică cartea, moment în care apare omulețul roșu, o făptură semi-umană, semi-magică, de dimensiuni mici, cu puteri miraculoase, care se materializează în lumea fizică, fiind atrasă de o sferă de lumină de pe umărul Laurei (nevăzută de oameni bineînțeles). Împreună trec prin experiențe comice sau grave, iar între ei se fundamentează o relație unică, Laura simțindu-l ca pe un gardian care o ajută chiar și când pleacă de lângă ea.

Ca formulă narativă, romanul este o confesiune, postată sub forma unor mesaje pe chatul Ohbrother, urmate fiecare de comentariile altor utilizatori. Aflăm că Laura a început să scrie în urma unui pariu pierdut cu omulețul roșu, dar o face și pentru ea, pentru a se ușura și de un sentiment periculos care a cuprins-o, respectiv dragostea față de Andrei, administratorul site-ului pe care și-a pus enciclopedia. Deși nu-l cunoaște, se simte legată de el și îl identifică în alazar, o lume pe care nici ea nu știe cum să o situeze în reperele ei. Ceea ce mi-a părut extraordinar este felul în care ni se oferă cheia poveștii prin intermediul confesiunii omulețului roșu. Acesta ia alura unui mic dirijor, cu valențele djinn-ului din lampa lui Aladin, care se plimbă din lume în lume, fie ea umană, virtuală sau ordonată de el.

La fel ca în alte romane semnate de Doina Ruști, observăm prezența a nenumărate capsule concentrate, prin care firul principal este decorat și îmbogățit cu poveștile unor oameni care vorbesc despre această lume în care suferința este rezultatul oricărei ecuații, din cauza unui război sau a propriei greșeli. Aceste scurte povestioare sunt de fapt destul de importante, pentru că ele accentuează consistent însăși semnificația dramei familiale a Laurei, al cărui tată fusese ucis, și îi demonstrează că nu numai ea este nefericită. Atmosfera cărții este adeseori suprarealistă, ca în tablourile lui Marc Chagall și Salvador Dali, de vis și de surpare a planului fizic, pentru a plonja în subconștient. Spun aceasta, deoarece intrările și ieșirile din alazar par a se întâmpla în clipe aleatorii, dar nu fac decât să o scuture pe Laura și să îi și semnaleze năzuința lui Albert de a o putea întâlni.

Cred că îmbinarea culturii clasice cu Internetul este unul dintre punctele forte ale romanului, nu atât că ar fi un apel la livresc, ci prin aceea că pune pe plan egal vechiul și noul sau tradiția cu progresul, fapt care mi se pare deosebit de necesar într-o cultură românească care parcă a uitat de ea însăși. Laura cunoaște persoane venale, fără niciun dumnezeu, gata de atac, se confuntă cu astfel de persoane, iar aparenta ei pasivitate e marca omului inteligent pe care imbecilitatea nu îl frapează. Nu ia situația în tragic, important este pentru ea să găsească un loc de muncă pentru a se susține cât de cât. E conștientă de situația ireversibilăși înoată așa cum poate printre resturi de oameni, epave care și-au consumat existența depravându-și caracterul.

Romanul aduce în prim-plan o altă problemă: relațiile din interiorul unei familii, în dublu sens, părinte-copil și copil-părinte. Vedem aici părinți care își ignoră copiii, părinți care își încurajează copiii să comită fărădelegi, părinți care tratează copiii ca pe niște exemplare datoare să le poarte de grijă la bătrânețe etc. Doina Ruști abordează tema disoluției familiei, propunând o revalorizare a ei.

Omulețul roșu este roman despre alteritate, despre iubire și singurătate.

Un articol semnat de Diana Alexandra Dragoman

Citiţi şi despre „Zogru”, aici.