Lait motivul lumii actuale este viața-artificială recte prelungirea ei artificială. De la nefirescul cotidian al înregistărilor audio și vizuale sau ale dialogurilor scrise la nefirescul intervențiilor medicale de ”primenire” a naturii, trăim ”pe aparate”, în climate de seră, suntem deja hibrizi, conectați la tehnologii. Suntem pe jumătate în Matrix.

Unele lucruri sunt menite să moară, să se evapore, să se ducă. Nici cuvintele noastre (spontane) nici zâmbetele nici ideile nu trebuie să rămână înregristrate, menirea lor e să dispară. Viața reală e muritoare în orice clipă. Imortalizarea o falsifică și o denaturează. Cei din triburile amerindiene și inuite care spuneau că fotografiile le fură sufletele se gândeau că imaginile sunt colectoare de energii, gânduri și stări, că atrag invocații – era în spate un prototip de gândire magică –  dar aș adăuga faptul că fotografiile smulg sufletului o fâșie de viață și o împrăștie în patru zări. Viața e ceea ce se duce, nu ceea ce rămâne conservat.

Tocmai de aceea, din punctul meu de vedere, ceea ce este sacru are legătură cu trupul și cu instinctele nicidecum cu ideile.

Nu știu dacă nu cumva tocmai tehnologia actuală și descoperirile medicale care ne ajută să învingem boli, cândva incurabile, și să prelungim viața artificial nu sunt tocmai o sursă în plus de nefericire căci se asociază unor așteptări nerealiste, contra-naturale și unei iluzii a libertății și controlului care ne face să sperăm chestii improbabile.

Nu sunt sigură de calitatea vieții mai bune din mediile de seră cum sunt cele neo-urbane. După gust, nu s-ar zice că roșiile crescute în seră au trăit mai bine decât cele din curte.

Witchninja - Album on Imgur

Cantitatea a învins cumva calitatea. Într-adevăr, trăim mai mult și mai confortabil, dar nu știu dacă mai bine, mai viu, mai împlinitor, mai semnificativ. Mă îndoiesc. Sigur, nu se poate cuantifica, dar tare mă tem că viața noastră e o roșie de seră fără gust comparativ cu a strămoșilor, care nu aveau condiții de siguranță. Siguranța răpește o bună parte din plăcerea care e dată de sentimentul pierderii, al trecerii, al riscului. Conștiința și vecinătatea morții ne sunt vitale, ne fac mai buni, ne împing să trăim mai altruist, mai pur și mai profund. Cu cât tendința de conservare e mai mare și sentimentul ”egoist” de competiție și proprietate e mai acut, voința de putere mai acerbă.  Când știi că mori te îngrijești să lași ceva în urmă, înțelegi că exiști mai ales prin ce dăruiești,  prin ce simți și faci, nu prin ce acumulezi. Dorința de a avea e înlocuită de altele sau apare instinctul de moarte care nu mai e hrăpăreț. Cei care cred în viața de apoi caută să se asigure că le va fi bună, că pleacă din lume cu sufletul ușor.

Iluzia ”vieții care nu trece” adaugă un grad mare de egoism și trufie comportamentelor.

Minciunile cu care suntem alimentați din toate părțile și care ne sugerează cu obstinație că timpul nu ne perimează decât într-un mod relativ, optimismul-delirant și machiavelic cu care suntem intoxicați  și care pretinde cu impertinență*(fără acoperire în realitate) că am putea rămâne ”tineri” până la adânci bătrâneți sunt focare de depresie și nefericire sigure pentru că produc un spectru de așteptări irealizabile. Chiar și complimentul acela cu ”ești neschimbat” e deranjant. Ba ne schimbăm, cum să nu ne schimbăm?

Fur and feathers outfit. #goth #gothic #costume #photography #woman #raven

Singurul mod de a trăi demn îmbătrânirea e să nu i te opui. Să accepți moartea exact așa cum ai întâmpinat cândva fiorii dragostei.

Instinctiv, corpul și sufletul cam vor să tragă pe dreapta când trec de pragul vârstei a doua.

În lumea dinafara spațiului de seră, roșiile se înmoaie și se strică mai repede, nu țin la nesfârșit…

Freud vorbea de un instinct de moarte. E și el prezent în felul în care ne reglăm simțirea la disponibilități. Îmbătrânirea e un rămas bun, e un moment frumos și darnic dacă poți valoriza ce ai trăit în prima parte a vieții. Trasul de tinerețe e sursă sigură de angoasă. Or directivele culturilor de societate de consum asta vor de la noi: să ne lăsăm injectați ca roșioarele, să încetinim procesul, să dăm un car bani pe asta. Să conteze foarte mult ”cum arătăm”, chiar dacă sufletul e un fruct stafidid din care nu mai poți decât să storci, cu chiu cu vai, ceva cu gust de fiere…

La început, în așa zisa perioadă a crizei, e ca o adolescență inversă. Te simți nesigur, speriat, timorat. Și când te cotropesc hormonii ca o invazie barbară și când te părăsesc îți pare că ești damnat și pierdut.  Nu știi cum o să te descurci cu noul suflet-corp. Mai ales că e mereu și mereu altul în fiecare an, ba, chiar, anotimp.

Dar unii dintre noi simțim că suntem ținuți în viață forțat. Instincul de moarte e tot de viață de fapt. Oamenii vor să moară tocmai pentru că au fost plini de pasiune, de ardoare și au pierdut ce aveau. Nu e nimic ”optimist” în a trăi amputat, în a ajunge, cum zic anglofonii, ”creepy old”. E un tabu îngrozitor, atât. N-ai voie să spui că vrei să mori că auzi potop de ”Doamne ferește” și de ”Nu mai vorbi așa”uri. Dar de ce? Și animalele se retrag să moară când sunt rănite rău sau le lasă puterile. Nu am dreptul să fiu un animal? Nu mai sunt decât o roșioară de seră tratată cu toate minunățiile?

morbid fashion | Tumblr

 

Mă urmărește imaginea acelor staruri de cinema a căror imagine a bântuit când erau tinere fanteziile a milioane de bărbați. Unele au îmbătrânit sinistru… ceva din ele a opus rezistență chestiunii. Arată ca niște copaci schingiuiți, uscați și contorsionați care nu au vrut să moară la timp. Urmele chinului interior și ale luptei brăzdează chipul, lasă urme adânci. Nu au știut să se descurce cu trecerea de la o vârstă la alta.

Corpul devine un cavou de la un punct încolo dacă trăiești doar ca să supraviețuiești, fără nici o plăcere și bucurie, întreținut în viață doar de angoasă. În mod analog, sufletul e și el dopat cu toxină, umflat cu orgolii, ”ținut pe aparate” cu valori false sau confuze. Nimic din ceea ce exclude moartea sau e conceput ”să nu se strice” nu e real, nu e vital și nu e omenesc. E plastic.

Chiar și ”iubirea perfectă”, aceea care reclamă ”totul sau nimic”, e una utopică, imposibilă. E tot produs de marketing și incumbă fanatism. Viața reală e înlocuită din ce în ce mai mult cu virtualități prețioase, cu pretenții utopice… Iubirea ”de vitrină” acea himeră în numele căreia sunt puse la zid iubirile reale e exact ca acele torturi de butaforie nu se strică niciodată. Ea e de fapt iluzia. În realitate viața conține germenii distrugerii, puterile noastre sunt și slăbicunile noastre, frumusețea se stinge,  curajul are și o doză de lașitate,  dăruirea e și egoistă, iar patima e uneori generoasă. Acceptarea pierderilor și slăbiciunilor, a neajunsurilor, a rateurilor, a libertăților celuilalt, concesiile și mai ales recunoștința sunt semne mult mai clare de iubire decât pretențiile de perfecțiune a situației amoroase sau a manifestărilor. Aceste pretenții sunt pur narcisism, în sensul cel mai brut patologic cu putință, iar narcisismul este falsă-iubire-de-sine.  Narcisismul reclamă doar o imagine-atactivă, care nu are consistență reală, cel atins de boală confundă stima de sine cu orgoliul și cu revendicările fără legitimitate.

Lucrurile pe care mintea le desparte cu parcimonie și manie a controlului, în realitate nu sunt separabile. Reducționismul cu care mintea operează atunci când nu are înzestrările necesare pentru decantarea nuanțelor adaugă un strat de nebunie în plus tabloului deznădejdii de a te agăța de viață.

Utopia a invadat realitatea ca o piază rea. Consecința e că ”nimicul” ei e un idol care cere sânge și pe altarul căruia sunt sacrificați muritori.

House of Malakai: Eclectic Creations of Malakai Hom - Beautiful Bizarre Magazine

În adolescență, dresată de spiritul vremurilor, îmi amintesc că eram contrariată de mentalitatea celor care refuză mijloacele medicinei moderne de a prelungi viața și de a trata boli incurabile. Sigur, dacă ai familie, e firesc să vrei… Dar la fel de bine îi înțeleg acum și pe cei care vor să se lase să moară. Nu o spun cu tristețe, pesimism sau din preaplinul depresiei, nicidecum o spun din perspectiva cuiva împăcat cu ideea despărțirii de viață. Am obosit să mă lovesc mereu de utopiile găunoase ale celor care vor să toarne în marmură și în aur existența, de blasfemia cu care sunt tratate frumusețea reală și plăcerea reală și sentimentele reale și de fanatismul cu care le e opus echivalentul lor în himere.

Spengler numea această civilizație – cea faustică – pe bună dreptate.