Depresie sau criza dorinței?

Mi-a spus un tip deștept cândva că, în cazul celor cu multă forță vitală, depresia e o reacție defensivă a sistemului psihologic, el se apără de realitate în felul ăsta. Omul nu era psiholog, ci inginer și avea o viziune originală. Durerea pricinuită de confruntarea cu situații fără soluție, tragice sau insuportabile e prea mare, iar depresia e împingere în latență a dorințelor și energiei pasionale, o ”criogenizare” a sufletului. Omul deprimat nu se mai bucură de nimic, îi sunt indiferente toate. Pentru cei pasionali (vitali) tocmai focalizarea e sursa de suferință: ei știu prea bine ce vor, sunt prea conștienți de natura particulară a ingredientelor fericirii proprii și dependenți de forme anume. Pasiunea e pentru forme.

Depresia, după spusele lui, e o cufundare în adâncuri. Se intră în ”sistem de avarie”. Alchimiștii vorbesc de o etapă de macerare, parcă, în procesul prin care trec laolaltă sufletul și metalele. Unele animale își schimbă pielea într-un mod destul de chinuit. Durează cât e nevoie la cei vitali. Cât stau în mlaștină sunt confuzi, indiferenți, fără poftă de nimic. Această lipsă de apetit îi ajută în procesul de regenerare, căci pofta neîmplinită e sursa suferinței sau durerea pierderii a ceva/cuiva anume. Oamenii indiferenți sau cei care nu au nimic de pierdut nu pot fi torturați. Depresia îi aduce pe cei care pot pierde totul sau li s-a întâmplat deja, în situația de a nu mai avea nimic de pierdut, dar la ei e doar un simulare foarte convingătoare… o punere în scenă a unei situații ipotetice în care simt ceea ce simte în mod obișnuit un om care nu știe exact cine e, ce vrea și ce îl face (ne)fericit sau care nu poate iubi.  E o dezlegare de toate, o încercare a psihismului de a forța o optică în care nimic din ceea ce poate fi trăit nu are regim preferențial. Mai mult, realitatea dorintă – piatra filosofală- e sacrificată, e pusă iluzoriu sub semnul amăgirii.  

Depresivii cronici trăiesc această lipsă de dorință ceva mai cinstit, pentru că ei nu au avut o sursă de fericire clară pe care să o piardă, ei suferă teribil pentru că nu își pot focaliza dorința. La cei cu depresii induse autodefensiv, însă, dorința e decalibrată deliberat, tocmai pentru că prea intensa focalizare pe ceva pierdut, imposibil sau intangibil produce o suferință insuportabilă. Pofta de ceva anume pe fond de foame doare mai rău decât doar foamea.

Din perspectiva mea, omul contemporan este sortit depresiei cronice, fiind sugestionat de un întreg sistem social și de marketing să nu își focalizeze dorința. Trăitul la suprafață sau într-o stare de permanentă derută indusă de prea multe tentații și chemări și iluzorii ”oferte” menține sufletul deconectat, și de la realitatea interioară, și de la cea exterioară.  Omul fără dorințe este cel fără însușiri. Neavând un chip, își caută cu disperare unul: de aici nemulțumirea continuă și încercarea continuă de a schimba ceva, ori în jur, ori la el însuși, de a modifica realitatea. Dorința focalizată ne face să iubim o realitate și conectează ceea ce suntem de ceva din exterior. Dacă e difuză sau îndreptată arbitrar spre te miri ce nu are forța de a produce conexiuni puternice și stabile. Nu aș zice că omul contemporan e atât narcisic, cât nevoit să se ancoreze în sine, patologic, să își îndrepte spre sine dorințele mai temeinice, pentru că nu e lăsat să aprofundeze sau să dorească insistent ceva. Că fenomenul e gestionat de o cultură a fricii de suferință, că intervine oroarea de doliu sau de dependență contează mai puțin. Secolul depresiei se datorează faptului că nu suntem făcuți să luăm viața de la capăt în fiecare anotimp. Iar dacă mentalitatea de fond este ne-atașamentul dictat de utopia independenței și de ”porunca” de schimbare perpetuă, omul e obligat să rămână fără însușiri, condamnat la o auto-inventare continuă și la o insuficiență cronică a dorinței.

Sunt rari cei care se sustrag dresajului de mediu. Sunt exact indivizii pasionali, vitali, cărora mediul cultural nu le-a putut deturna nici natura, nici spiritul.

Citiți și Sociopsia