citesc nora până îmi cad ochii-ntre file
țip – n-o închide!
gesticulez și iubitul
îmi spune că sunt violentă
dar ce mi-a mai rămas din după amiaza asta târzie
vița de vie
promisiunea boabelor verzi de sudoare
unu plus unu demult nu
mai e adunare
și cerul furnică își caută mușuroiul
de zahăr negru o umflătură ce-o simt
la palpare
foto sursa
pe unde-au trecut mâinile tale s-au ridicat
biblioteci pline de femei cu cotoare de aur
citești în neștire și când obosești
rupi foaia de la sfârșit
te învelești cu grijă până-ți ajunge
titlul sub bărbie… Citește și femei cu cotoare de aur
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
