Poate că există o fiară … poate că suntem doar noi

Mi-am amintit despre cartea Împăratul muștelor, a lui William Golding, în contextul discuțiilor despre retragerea treptată a autorității profesorului de la clasă.

Publicat în 1969 și bucurându-se de un succes răsunător, romanul aduce în discuție o problemă extrem de sensibilă: suntem buni sau răi de la natură?

Cât de mare trebuie să fie libertatea de care să se bucure ființa umană în anii săi de formare?

Subiectul romanului este destul de simplu: un avion care transporta un grup de copii se prăbușește pe o insulă, aceștia supraviețuiesc și, în lipsa oricărui adult, trebuie să se organizeze singuri.
Cititorul naiv se așteaptă la crearea unui paradis al inocenței, în care copiii să se susțină, plini de compasiune, în virtutea faptului că sunt cu toții într-o situație pe cât de dramatică, pe atât de asemănătoare. Nu acesta este însă și punctul de vedere al autorului. În ciuda unor vremelnice intenții pozitive, grupul își caută lideri, sub influența cărora copiii dau frâu liber celor mai atroce porniri și se dedau unor acte de o rară cruzime, cuprinși de o frenezie a răului de care nimeni, nici măcar ei înșiși, nu îi credea capabili.

Abandonați pe o insulă socială?!

Situația aceasta îmi amintește de educația contemporană. Copiii de astăzi îmi par mai degrabă abandonați pe o insulă socială în care adulții nu au voie să intre. Părinții fie nu mai pot, fie nu mai vor să intervină, apar în fiecare zi legi care să limiteze dreptul/oportunitatea/ datoria profesorului de a-și exercita influența asupra copilului. El știe cel mai bine ce îi folosește și ce nu, el trebuie să ia toate deciziile majore. Adultul, cu toată experiența lui existențială, este transformat în simplu spectator, gata să ovaționeze toate alegerile fărâmei de om care a petrecut pe această lume doar 8-10 ani de viață conștientă.
Întocmai ca în roman, grupul lipsit de autoritatea unor lideri adulți își caută alții, din rândul lor. Și este firesc.

Suprimarea unei forme de autoritate nu înseamnă anularea conceptului în sine, ci doar înlocuirea cu o alta.

foto pinterest
Părinții se entuziasmează sau se resemnează, după caz, în timp ce copiii sunt împinși în lupte acerbe, miza fiind integrarea, recunoașterea sau chiar supraviețuirea. Iar dacă adulții au instincte parentale și limite morale, care îi împiedică să devină excesiv de cruzi, copiii nu au.
Nietzsche ne-a spus mai întâi că Dumnezeu, autoritatea supremă, s-a retras. Acum se retrag părinții și profesorii, iar lumea începe să semene din ce în ce mai mult cu o insulă de copii abandonați.
Să sperăm că Golding a fost doar un scriitor dramatic și lipsit de imaginație, iar similitudinile cu romanul se opresc aici.
Un articol de Gina Varga
Citește și Inventing Anna