„Îți mai aduci aminte, Doamnă? Era târziu și era toamnă…”

Iar apoi s-a făcut, pe neașteptate, iarnă…

Cunoscut mai ales pentru umorul și satira sa ascuțită, Cincinat Pavelescu este unul dintre reprezentanții de seamă ai poeziei și ai literaturii umoristice românești. Avocat, poet, scriitor și aforist român, s-a născut pe 2 decembrie 1872 la București și s-a stins pe 3 iulie 1934. A debutat ca scriitor în presa vremii, colaborând la numeroase reviste și ziare. Pavelescu a fost apreciat pentru spiritul său critic și umorul său fin, satirizând adesea moravurile societății și politicile vremii.

Printre cele mai cunoscute lucrări ale sale se numără „Aforisme” (1912), „Gânduri vesele” (1927) și „Aforisme, maxime, cugetări” (1933). Poeziile și aforismele sale se disting prin ironie, subtilitate și o profundă înțelegere a naturii umane. Pavelescu a fost implicat și în viața politică a vremii, având o poziție critică față de numeroase aspecte ale societății românești, iar acest lucru se reflectă în multe dintre scrierile sale, unde satirizează politicile și personajele publice. Contemporan și prieten cu mulți dintre marii scriitori români ai vremii, precum Ion Luca Caragiale și George Coșbuc, a rămas în umbra lor, cu toate că a lăsat o moștenire valoroasă prin scrierile sale, care continuă să fie apreciate pentru umorul și inteligența lor.

Aforismele

„Succesul este ca un tren: toți vor să urce în el, dar cei mai mulți rămân pe peron.”

„Fericirea este ca sănătatea: când nu o simți, înseamnă că este perfectă.”

„Politica este arta de a căuta probleme, de a le găsi peste tot, de a face diagnostice greșite și de a aplica apoi remediile greșite.”

„Dragostea este ca și răceala: nu o poți ascunde.”

„Minciuna este adesea atât de asemănătoare cu adevărul, încât ar trebui să-i fim recunoscători omului care ne-o desparte.”

„Prostul nu se îndoiește niciodată – este unul dintre principalele avantaje ale prostiei.”

„Tineretea este o boală care trece cu vârsta.”

„Originalitatea este ca un pahar de parfum: unul singur este suficient pentru o întreagă epocă.”

„Caracterul unui om se măsoară mai ales după ceea ce refuză și nu după ceea ce acceptă.”

Amor de iarnă

Cincinat Pavelescu

În trandafirul desfrunzit
O roză palid a-nflorit:
E cea din urmă și e, poate,
Cea mai suavă dintre toate.

O simți că n-are să rămâie
Pe ramuri prinsă zile-ntregi.
Octombre-i rece și-o mângâie

Cu raze stinse și pribegi.
S-ar scutura la cea mai mică
Din adierile de vânt;
Când o privesc parcă mi-e frică

Să-și ningă floarea pe pământ.
Melancolia bietei roze
Adesea inima-mi sfâșie;
Copilă, n-o privi! Sărmana
E chiar iubirea mea târzie!

E-aşa de tristă aşteptarea

E-aşa de tristă aşteptarea când ştii c-aştepţi zadarnic!
Şi-aşa de tristă e speranţa când ştii că n-ai la ce spera…
Şi-aşa de jalnică-i chemarea când ştii că nu te poate-aude…

Şi-aşa de grea e resemnarea
Şi-aşa e chinul de amarnic,
Când tot aştepţi, aştepţi zadarnic
Şi ştii că n-ai ce aştepta…

Încât de s-ar găsi cuvinte
Să-exprimi a tale simţăminte,
Să poţi aşterne pe hârtie
Şi suferinţă,
Şi durere,
Şi lacrimile ce-n tăcere
Le verşi amar
Dar în zadar,
În aşteptarea celui care
Nu vrea să vie,
Nici să scrie
Şi nici să ştie
Că tot aştepţi, aştepţi zadarnic ca să vie…

De s-ar găsi cuvinte, zic,
Să poţi aşterne pe hârtie
Această mare tragedie
Ce-unor-ar pare un nimic,
Atuncea s-ar mişca şi munţii,
Şi stâncile s-ar sfărâma;
Şi stelele din cer s-ar rupe,
Şi-oceanele ar îngheţa,
Şi norii s-ar preface-n lacrimi,
Şi toţi vulcanii ar erupe,
Şi lava lor ar arunca

Pe inimile reci ca gheaţa,
Pe sufletele împietrite
Şi pe conştiinţele-ncărcate
De suferinţi pricinuite,
De lacrimi,
Din nopţi nedormite.

Şi s-ar mişca întreaga lume!
La fel un rege ca ţiganul…
Şi ar lăsa din mână tocul
Acel ce scrie;
Şi ciocanul
Acel ce bate;
Şi ţăranul
Ar zvârli din mâini toporul,
Şi mosorul,
Ţesătorul,
Şi-ar merge fiecare
Să-şi găsească acela care
Plânge, plânge şi aşteaptă
– Tot zadarnic ca să vie
Acela ce nu vrea să vie,
Acela ce nu vrea să scrie,
Acela ce nu vrea să ştie
Că s-ar putea ca încă astăzi
Să se despartă pe vecie.

Despre moartea lui Cincinat Pavelescu

Alexandru Macedonski: Dar ce-am fost oare-n lume?