„Eram de cincisprezece ani când meșterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinții de la catapeteasmă. Acolo am cunoscut o fetică așa cam de vârsta mea. Avea niște ochi mari, albaștri, și-n toată figura era o expresie dulce, de-o cumințenie îngerească. Și nu știu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara când isprăveam de lucru, ne-ntâlneam în grădina bisericii. Era vară, liniște, frumos ca-n vis. Și ne plimbam alături, țiindu-ne de mână și nu ne spuneam nimic. Da’ eram așa de fericiți, cum numai la vârsta aceea poți fi. Când ne despărțeam ne strângeam de mână, ne șopteam încetișor -Noapte bună- și ne dam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul și locul acela… Era pentru mine tot ceea ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume.”

eram de cincisprezece ani

Nicolae Grigorescu (n.15 mai 1838, Pitaru, Dâmbovița – d. 21 iulie 1907, Câmpina) 

foto sursa

Nicolae Grigorescu este considerat fondatorul picturii române moderne. Pentru modul în care a adus în prim-plan valori ale spiritualităţii româneşti reprezintă un adevărat simbol naţional.

Este cel de al şaselea copil al lui Ion Grigorescu, de profesie notar şi al Ruxandrei Grigorescu – croitoreasă. Rămâne de timpuriu orfan de tată, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, iar copilul își petrece anii copilăriei la diverși meşteri zugravi: Gheorghe Puiu din Olari, fratele acestuia, Dragomir şi apoi la Naie Pantelimonescu, vestit pictor bisericesc. Picteaze acasă iconiţe pe care le vinde la târguri și își susține astfel familia.

Zamfira

În anii 1856-1857, Grigorescu pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira din judeţul Prahova în tehnica frescei şi a uleiului: toate scenele iconostasului, cele opt icoane mari împărăteşti, cele opt scene biblice de sub acestea, Epitaful şi praporul mănăstirii. Ultimele două se află la Galeria Muzeului Naţional de Artă al României.

Mănăstirea Zamfira

Agapia

Stăreţia de la Agapia îi propune pictarea mănăstirii și aici, pe lângă realizarea unora dintre cele mai valoroase opere bisericești ale secolului al XIX lea din țara noastră, artistul înfiinţează şi o şcoală de pictură pentru  călugăriţe.

În perioada lucrărilor de la Agapia, mănăstirea l-a avut printre oaspeți pe Mihail Kogălniceanu, ministrul lui Alexandru Ioan Cuza, care, apreciind realizările artistului a insistat ca Grigorescu să primească o bursă pentru studii în străinătate. Astfel, în septembrie 1861, Nicolae Grigorescu pleacă la Paris, unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu; studiază desenul şi compoziţia și-l are coleg pe Renoir.

Barbizon

Vocaţia de peisagist îl atrage către Şcoala de la Barbizon, aflată într-un sat celebru în acele timpuri prin arta înnoitoare a unor artişti precum Jean-François Millet şi Théodore Rousseau. Aici îşi desăvârşeşte educaţia artistică.

Dintre lucrările etapei Barbizon sunt de amintit: „Peisaj cu turmă de oi”, „Peisajul din pădure”, „Interior de curte”, „Toamna la Fontainebleau”, „Intrarea în pădurea Fontainebleau”, „Apus de soare la Barbizon”, sau „Peisaj cu turmă de oi”.

Ion Andreescu – pictat de Nicolae Grigorescu în pădurea Fontainebleau

Expoziţia Universală de la Paris 1867

La Expoziţia Universală de la Paris participă cu şapte lucrări, apoi, la Salonul parizian din anul 1868 expune lucrarea „Tânără ţigancă”. Participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de „Societatea Amicilor Belle-Arte”.

„Tânără ţigancă” – pictură de Nicolae Grigorescu

În perioada 1873-1874 face călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli şi Pompei, apoi merge în Grecia şi la Viena.

Pictor de front

Nicolae Grigorescu a luat parte, ca reporter și „pictor de front” la Războiul de Independență din 1877-1878, observând și înregistrând în sute de desene – adevărate stenograme – desfășurarea luptelor și a vieții zilnice de pe front.

În acest fel, pictorul a realizat o documentare amplă care i-a permis ulterior să creeze unele din cele mai izbutite picturi istorice din arta plastică românească, în special cele consacrate scenelor de înalt dramatism și eroism, la care au luat parte soldații români.

Astfel că una dintre cele mai celebre lucrări ale sale – „Atacul de la Smârdan” este o pictură de mari dimensiuni, realizată de Nicolae Grigorescu în perioada 1878-1885 și redă o scenă din asaltul executat de trupele Regimentului VI de Linie, din Tecuci, asupra satului Smârdan, la 12/24 ianuarie 1878, ca parte a operației de cucerire a Vidinului.

„Atacul de la Smârdan” – pictură de Nicolae Grigorescu

În anul 1899, Nicolae Grigorescu devine membru de onoare al Academiei Române.

Mama

„Cu acul ne-a crescut biata mama. Și o dată n-am auzit-o plângându-se, ori blestemând, ori spunând vreo vorbă rea. S-a trudit sărăcuța de ea, ș-a învățat singură să citească și să scrie, ca să ne poată învăța și pe noi puțină carte. Că ce școli erau pe vremea aia?… De dimineață până în noapte muncea și ne îngrijea s-avem de toate. Surorile începeau să coasă și ele. Un frate mai mare intrase ucenic la unchi al mamei, zugrav de biserici… Se vede că era în neamul nostru, că mult îmi mai plăceau și mie icoanele când eram mic. Pentru mine, sfinții erau vii: stam cu sfială înaintea lor și eram încredințat că și ei se uită la mine, mă așteptam să-i aud vorbind, să-i văd mișcând, ridicând mâna să mă binecuvânteze. La zece ani am intrat și eu la un iconar. Da’ era un om sucit, Dumnezeu să-l ierte și rar auzeai o vorbă cumsecade din gura lui. Mă punea să mătur, să-i legăn copilul și când vroiam să mă uit și eu cum zugrăvește, mă lua la goană.

Numai câteodată, când îi frecam culorile, se mai îmbuna și mă lăsa lângă el- atunci eram în culmea fericirii, îmi vorbea blând, îmi arăta cum se fac sfinții, îi sorbeam vorbele și mă uitam la el ca la Dumnezeu. După doi ani m-am întors acasă, ș-am început să fac singur iconițe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi așterneam hainuța pe jos, îmi întindeam marfa pe ea și-mi așteptam mușterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la țară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu… și cumpărau, bieții oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la copil nevinovat.

Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă după cea dintâi afacere a mea. Făcusem vreo zece sorcoveți(monede de argint), și când m-a întrebat îngrijorată de unde-s- că eu lucrasem pe ascuns icoanele.

Când i-am spus m-a sărutat, a dat să zică ceva și s-a întors repede cu fața spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate cea mai fericită zi din viața mea. Eram mare – aduceam parale-n casă- cine mai era ca mine?!”

Măriuca popii

„Odată, plecase zugravul la târg, şi se vede că se încurcase la vreun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creştetul bolţii. Îmi isprăvesc eu ce aveam de făcut şi mă urc pe schele, mă cocoţez pe un scaun, ca s-ajung, şi cât oi fi lucrat eu acolo nu ştiu, dar când dau să mă depărtez puţin ca să văd ce făcusem, o dată aud, pe la spatele meu, glasul jupânului:

„Bravo, mă băiete, să trăieşti! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Măriuca popii, da’ parcă-i şi mai frumoasă aici.”

Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”

„Țărancă voioasă” – pictură de Nicolae Grigorescu
foto sursa