Ți se dă o educație, te inițiezi în cultură, citești mii de cărți, te străduiești să te porți elegant și delicat, înveți limbi moderne și măcar una antică, te străduiești să fii un om bun, să nu superi, să nu rănești, să nu ieși prea tare în evidență,  să nu sfidezi, să fii înțelegător, să alini, să capeți abilități, poate chiar măiestrie într-o profesie. Faci eforturi să nu te îngrași, să-ți păstrezi un corp atrăgător și o piele bine hidratată, să nu îmbătrânești prea repede, să arăți într-un fel.  Te chinui să mergi pe sârmă mereu, să nu fii o povară pentru nimeni, să îți conservi resursele, să ai ceva de dăruit.

La maturitate afli că mai rău enervează cultura ta, că deranjează bunele maniere, că feminitatea e o ofensă și o chestiune pe care încearcă mai toți s-o sfideze sau ignore.

Afli că ești doar obiect de batjocură cu limbile tale moderne și moarte. Că degeaba știi, că degeaba ești, că ești ridicolă cu senzualitatea ta, că e ultima chestiune care să intereseze. Oamenii nu vor decât să te consume, nu să te valorizeze,  te apreciază într-un sens strict instrumental, umblă să-ți halească nervii, timpul, cheful, energia, resursele, să te halească. Să fii hrană. Să te întrebuințele în afacerile și obiectivele lor.

N-are aproape nimeni nevoie de ce și cum ai vrea să dai, își iau ei, pe înșfăcate, într-un mod nedemn și umilitor pentru tine… Cine are chef să fie folosit și aruncat? tratat ca o marfă, ca un bun material? Totul de la răbdare la înțelepciune la talentul de a provoca plăcere e materie primă care alcătuiește viața și material fiind, e consumabil.

Singurul lucru imaterial și neperisabil e dorința, iar ea se leagă, funciar, de conștiința frumuseții altuia. Tot secretul fericirii să menții o continuitate în dorință.

NU poți să iei viața de la capăt în fiecare anotimp.

Nu poți să rămâi veșnic entuziast(ă0 și deschis(ă) la proiecte noi și la experiențe și la aventuri, când ți-a dovedit experiența e că mai tot ce știi și poți e în zadar, că mai toate drumurile duc într-un zid de care te izbești invariabil: indiferența.

Să te știi o marfă, să știi că nu mai însemni nimic pentru că ”te-ai uzat”, că ești un obiect ”perimat” pe care cei care l-au folosit îl aruncă cât colo pentru că nu mai e nou sau surprinzător sau imprevizibil e oribil.

Într-o lume în care doar noutatea și schimbarea sunt valorizate e de așteptat și ca om să fii lepădat când te învechești în ochii cuiva.

În adolescență și în școli te înfrupți dintr-o mare minciună, dintr-o imagine despre viață grav falsificată. Sigur nu e de blamat chestiunea, adevărul e insuportabil. Adevărul e că lumea din mintea noastră și posibilitățile pe care le proiectăm asupra realității au mirosurile apetisante ale unei mese copioase, iar în fapt te alegi doar cu sucurile gastrice stârnite, în fapt nu e nici o masă, e doar un damf care îți lasă gura apă și o celulă întunecoasă în care ți se dă să mesteci chewing-gum.

Nu există decât un singur lucru care să poată astrâmpăra cu adevărat foamea de viața și de împlinire și compensa pierderile, risipa, care să pună stavilă năruirii în gol: o iubire transcendentă, o iubire care nu se consumă, o iubire care nu ține cont de vârstă, de transformări, de neputințe. Ea nu are decât un singur mobil: frumusețea celuilalt. Dar frumusețea nu e ceva de contemplat, nu e un atribut vizual sau senzorial, tactil, nu e nici tangibilă nici intangibilă, e o stare de extaz-mistic în fața ființei celuilalt, e o transă,  frumusețea se trăiește prin toți porii, nu îi rămâi exterior, ea nu e un obiect și nu are un obiect precis, e materia primă a dorinței. Frumusețea e ardere care menține vie viziunea altui suflet.

Citiți și aforisme de Lucian Blaga