În țara tuturor formelor posibile de abuz, m-am tot ciocnit recent de multă ignoranță în ce privește noțiunea de ABUZ în sine.
Abuzul se manifestă în orice relație în care unul dintre parteneri nu ține cont de dorințele, sentimentele și nevoile celuilalt.
Abuz înseamnă orice: de la șantaj sentimental, la reproș nefondat, la condiționări agresive, la constrângeri morale, la refuzul de a face plăcere sau de a valoriza, la o atitudine constant critică, la faptul de a îi ignora calitățile și atuurile celuilalt și de a îl reduce la ceea ce l-ar putea pune într-o lumină defavorabilă.
Spre exemplu a-i spune unui ins necultivat cu obstinație că e necultivat e un abuz. A-i vorbi despre cât de educați sunt ceilalți, la fel.
A-i vorbi unui copil despre cât de înzestrați, de capabili de buni și de cuminți sunt colegii lui e un abuz.
A-i vorbi unei femei cu care ești într-o relație intimă despre cât de frumoase sunt altele, când ei nu îi faci nici un compliment, e abuz.
În principiu orice comparație care are ca țintă umilirea, denigrarea, înjosirea sau lezare stimei de sine a celuilalt este abuzivă.
În cazul în care victima e propriul copil e foarte grav.
În relațiile dintre adulți, partenerul cârcotaș, care îl pune pe celălalt în competiție cu alții sau îl insultă vorbindu-i insistent despre calitățile altora, trebuie răcorit cu o replică usturătoare și părăsit imediat.
A refuza să îl atingi pe cel cu care ești intim într-un mod satisfăcător pentru el, a-i ignora sistematic dorințele și așteptările, fie în sens erotic sau pur emoțional, e un abuz.
Criticismul constant, lipsit de orice contrapunct elogios este un abuz.
Nimeni nu poate trăi doar într-un climat de depreciere.
Cineva care se simte nedorit, neacceptat, neînțeles, tratat ca un tarat va sfârși prin a își pierde cumpătul sau prin a deveni la rândul său un abuzator.
E inacceptabilă și o atitudine de fond negativă față de condiția umană. A defini la modul generic, printr-un ”noi” impersonal, ființa altuia în termeni peiorativi este tot un abuz.
Atitudinea abuzatoare este una esențialmente sado-maso.
Sadicul nu simte satisfacție decât lovind și în slăbiciunile și în puterile celui pe care îl dorește. Sadicul dorește și caută doar compania unor inși pe care în sinea sa îi invidiază sau îi pizmuiește.
Masochistul, de asemenea, se simte bine denigrându-se și denigrând și caută companie dezamăgitoare.
Nici unul nici celălalt nu pot concepe faptul că întreaga cheie a existenței armonioase e valorizarea și că sunt incapabili să ierte faptul că nu au fost apreciați și vor să se răzbune inconștient pe viață căutând să se convingă de nimicnicia oricui. Ei nu se apropie de oameni din atracție sau admirație sau plăcerea de a împărtăși valori comune… Se apropie numai și numai de cei la care identifică, real sau închipuit, stigmate, însemne ale autoflagelării sau ale umilinței.
Nu vorbim aici de orice tip de suferință, ci doar de cea care reprezintă o lezare gravă a demnității și stimei de sine.
Cei care suferă de așa ceva se simt insignifianți sau nereușiți și le caută tuturor nod în papură.
Mă dezgustă în aceeași măsură și femeile și bărbații cu asemenea înclinații, fie că sunt doar meschini și zgârciți la inimă sau cruzi și lipsiți de delicatețe.
Toate aceste expresii populare sunt neprețuite.
Omul bun știe foarte bine cum sta treaba cu binele și răul, nu e niciodată confuz.
Cel rău e derutat, nu îi e limpede. Nu înțelege că bunătatea e mărinimie. Omul bun vede întotdeauna ce e admirabil în ființa umană (fie ea generică sau particulară), demn de valorizat.
Bineînțeles că acela care se poartă rău a fost maltratat, dar asta nu schimbă faptul că se poartă rău.
Dacă un adult nu îți e părinte sau copil nu ai de ce să îi faci morală sau proces de conștiință.
Lipsa de civilizație a acestui neam depășește cele mai sumbre viziuni. Pe oriunde te învârți dai peste careva dispus să se autodenigreze doar ca să poată să o facă ”acoperit” cu oricine. Mahala. Un spațiu cultural în care scuipatul zboară liber prin atmosferă, neînfrânat, un loc în care toate furiile și frustrările dau în clocot, nestăvilite, și în care se dau porecle fără scupule.
Este un abuz și să îi spui unei femei ce va simți ea când va fi mamă. Nu e cazul să o avertizezi. Nu suntem identici. Nu avem toți același suflet și același corp. Aceste pretenții de a comunica tiranic concluziile trase din experiența proprie sunt ABUZIVE. E dreptul ei la experiența proprie și unică. N-are nevoie să i-o bage pe gât alta pe-a ei.
Același lucru e valabil și în ce privește relațiile amoroase. Orice sfat necerut dat de un adult altui adult e o mostră de imbecilitate, de apucătură dictatorială și de abuz.
Trebuie să fii și din cale afară de imbecil să nu realizezi că nu există ”situații”, ci doar indivizi distincți cu sensibilități și conștiințe diferite, cu niveluri diferite de profunzime. Suntem irepetabili și avem fiecare dreptul la adevărul și taina vieții proprii… Nu relaționăm identic cu aceiași oameni. Convingerea mea e că e imposibil cât simți iubire pentru viață și mulțumire de sine să te simți victimă, indiferent ce ți s-ar întâmpla. Cineva care se simte bine în pielea lui NU poate fi victimă decât conjunctural, accidental, dar trece, uită repede, se vindecă… În plus, un om care iubește, orice – de la patine cu rotile la zâmbetul unei persoane cu handicap – e împlinit, prin simplul fapt că poate valoriza ceea ce îi e dat să trăiască. Deci n-are cum să se simtă victimă.
Ce e o poreclă? Un abuz. O tentativă de a umili și înjosi pe altul reducându-i ființa și existența la un defect, la o slăbiciune: năsosul, grăsanul, nevroticul, lunganul, schiopul, handicapatul, urâta. Nu contează că omul acela a salvat vieți, ca medic sau ca soldat. Că e un geniu matematic sau artistic. Că e bucuria unor copii, că ajută, că alină, că dăruiește ceva. Nu… Contează, ca în poemul eminescian – ”Criticilor mei”, ce îl face de un soi cu orice zevzec egoist sau apucat, pentru mahalagiu contează doar slăbiciunile lui, doar ceea ce îl face potențial ”un nimic”, un ratat, un dobitoc.
Nu am suportat nici măcar lecturile din acei filosofi care sunt dispuși să vadă doar lături în condiția umană, care o denigrează pentru că, probabil, se detestă pe ei.
Prețuirea de sine e exact ca și igiena personală, dacă te disprețuiești poluezi cu duhori emoționale atmosfera.
Ne-am obișnuit să vedem doar însemnele victimității în desconsiderarea de sine. Nu e chiar așa. Comportamentele dizgrațioase, nedrepte, se leagă de ea. Cel ce se disprețuiește nu e un om modest, ci un satrap care își face deopotrivă rău sieși sau celorlalți.
Pesimismul, ca și nihilismul, nu au nici o legătură cu atitudinea înjositoare. Incapacitatea de a valoriza ceea ce chiar merită valorizat, ostilitatea față de ierarhii și refuzul de a le recunoaște ca atare, ignorarea deliberată a verticalelor, e tulburare psihică. Cea mai evidentă explicație e că persecutații devin persecutori. Torționarii au fost cândva torturați. Iar din această situație există ieșire.
E obligatoriu, într-o lume evoluată, funcțională și cât de cât pașnică să valorizăm. Să relaționăm într-o cheie valorizantă. E condiția sine qua non a civilizației. Nu există dram de civilizație într-o mentalitate care REDUCE ființa individuală sau generică doar la ceea ce are trivial, egoicentric, cupid, meschin și abject. Dezamăgirea sau ura de sine sunt chestiuni remediabile în acest ev. Există terapeuți îndrituiți să rezolve astfel de probleme. Oamenii sănătoși nu au de ce să fie permanent expuși deversărilor resentimentare ale suferinzilor.
Mahalaua este un mediu de abuzatori care au fost abuzați. Ei nu sunt capabili să valorizeze, să vadă frumusețea celor particulare, de fapt ei nu percep frumusețea, sunt orbi și de aceea nesatisfăcuți. Își proiectează urâțenia imaginară, grotescul simțirii asupra a tot ceea ce ating prin simțuri.
Când îți sunt desconsiderate invariabil calitățile, nevoile, dorințele, aspirațiile, nu ai de ales decât între o celulă de izolare și alta.
Dacă nu ai bani să fugi pe-o insulă pustie și dacă iubitul nu te poate răpi într-o lume mai bună, te închizi într-o bibliotecă.
În societatea locală, chiar și un individ care nu te cunoaște, cu care n-ai nimic de împărțit, care habar n-are cine ești, și nici nu intenționează, te etichetează fără scrupule, te hărțuiește, îți taie calea cu elan ca să te facă să te simți oribil. Nu există insultă de care să fi fost scutită.
Dacă ”frumusețea e în ochii privitorului” cu siguranță și urâțenia la fel.
Pe Ilinca Bernea o găsiți și AICI.