Un scriitor care poate convinge și pietrele să citească…

Îl citesc pe Zafón cu o uluială plină de încântare – un scriitor care poate convinge și pietrele să citească.

Primele trei cărți din tetralogia barceloneză (Umbra Vântului, Jocul Îngerului, Prizonierul Cerului ) le-am devorat deja și, fără a încerca să fac vreo recenzie, vreau să „dau afară” un pic din preaplinul produs de ele.

Fiecare carte este o ființă vie care, odată intrată în mâinile tale, șterge granițe temporale, spațiale, credibile sau năucitoare, te înzestrează cu puteri sufletești nebănuite și te metamorfozează în ce n-ai visat vreodată c-ai putea fi. Capabilă de asemenea vrăji ea se încarcă după aceea din trăirea și bătăile inimii tale, perpetuându-și destinul cu o și mai mare intensitate în alte și alte mâini, suflete și minți.

La moartea lui Zafon

Pătrunzi într-o poveste și, în funcție de cine ești și ce e înăuntrul tău, povestea se schimbă, căpătă înțelesuri diferite și sclipește în oglinzi mișcătoare tăiate sub unghiuri magice.

O mântuire

Umbra Vântului e despre CITITOR și felul în care acesta percepe și se îndrăgostește de literatură. Cartea îl ia de mână și îi deschide mereu porți, aici, acolo, una și încă una, complicând, țesând o plasă în care acesta se lasă prins cu voluptate, fără putință de împotrivire. Citind își înțelege condiția umană.

Un blestem

Jocul Îngerului e despre SCRIITOR și procesul creației, facere istovitoare care are forța de a-l azvârli în nebunie. În acest joc cartea nu îl mai ia de mână pe cel care-o citește, ci îl aruncă într-un labirint tenebros, închide ușa și aruncă cheia. El are parte de un parcurs violent, negru și înfricoșător spre lumină.

O clarificare

Prizonierul Cerului e despre MARTOR și mărturia care oferă cheia ieșirii din neguri. Țesătura de mister în care  creația și descoperirea îndură un adevărat calvar pare să fie tălmăcită prin descătușarea  dată de mărturisire. Cu atât mai mult cu cât nimeni nu vrea să își piardă identitatea uitând trecutul, simțind instinctiv că, înainte de a putea face ceva în prezent, este ceea ce își amintește.

Nu v-am destănuit nimic din ce se întâmplă în Barcelona lui Zafón și în Cimitirul Cărților Uitate …

Labirintul Spiritelor – marele final al cvartetului „Cimitirul Cărților Uitate”

Mi-am tras o palmă peste frunte și am repetat de câteva ori: „Destinul nu face vizite la domiciliu”. Adicăăă…? Simplu. Ieși naibii din casă și înfruntă-l.

(În)făptuiește-l. Tu.

Să pui o întreagă filozofie despre viață, speranță și potrivnicie într-o singură propoziție – adevărată chintesență -, iată ce mă face să-l „vorbesc de rău” (din nou) pe Zafón.

În același timp mintea îmi dibuie o sticluță în care toarnă esența și o așază cu grijă acolo, în cămara sufletului, la păstrare.

„Prietene, i-a zis în cele din urmă. Nu-ți pierde speranța. Dacă am învățat ceva în lumea asta de câine, e că destinul așteaptă mereu după colț. Stă acolo ca un neica-nimeni, ca o târfă sau ca un vânzător de lozuri în plic, cele trei înfățișări sub care se ascunde de cele mai multe ori. Și dacă într-o bună zi dumneata te hotărăști să dai piept cu el (pentru că destinul nu face vizite la domiciliu), atunci o să vezi că o să-ți acorde o a doua șansă.”

Cărțile lui Zafón pulsează emoție într-un limbaj năucitor de elaborat și totuși neprefăcut și direct asimilabil, ca un drog injectat direct în venă. Chiar el spune că poveștile nu sunt despre ce credem noi că este vorba, ci despre felul în care sunt spuse! Zafón face demonstrația pe viu.

Citește și S-a furat Gioconda!