În lumea veche, era de dorit să fii ”un om cu inima bună”, ”să-ți râdă inima”, ”să ai inima ușoară”, ”să ai tragere de inimă”, ”să nu îți faci inimă rea”.
De asemenea, cel respins social sau considerat malefic ”avea inima de piatră”.
Acum, ”omul negru” are ”bube pe creier”.
Principala tară pe care o condamnă contemporanul e prostia.
Punctul nodal al ființei s-a deplasat încet încet în minte.
Cine e ”ager la minte” sau ”copt la minte” e mult mai apreciat decât cel care ”își ia inima în dinți”, are ”inima de aur” sau căruia ”i se rupe inima”.
Ce știe să facă mintea? Să măsoare. Să cumpănească și să direcționeze, să controleze, să evalueze, să definească, să critice, să judece.
Care sunt puterile inimii?
Curajul, pasiunea, implicarea, sacrificiul de sine, răbdarea, perseverența, îndurarea, supunerea.
Ceea ce o cultură valorizează prioritar e și cultivat.
E firesc ca în cele în care contează atât de mult ”judecata” și ”măsurătoarea” să se umple pământul de justițiari și precupețe.
În școlile înalte, cuvintele ”suflet” și ”inimă” sunt tabu. Sunt considerate ”arhaisme”. Ceea ce reprezintă, respectiv manifestările lor, sunt ne-măsurabile așadar nu prezintă interes.
Chiar și poezia contemporană a dezvoltat intoleranță la ele.
Poetul postmodern scrie din afara lui însuși, scrie despre viață ca un izolat și desprins de orice, el nu mai e undeva, cumva, cineva, nu mai are o identitate pentru că nu mai are ca reper un suflet care să fie centrul lumii pe care o explorează și decantează.
El scrie în mod delibertat impersonal se află la egală distanță de tot ce invocă, este un redactor nepărtinitor al oricărei experiențe posibile. Arderile sale sensibile par mai degrabă atașate de evenimente și de situații, de contexte în care e prins, ele nu mai sunt secretate de identitatea-sufletului, ființa pe care o lasă să se întrevadă în țesătura expunerii este ea însăși un angrenaj.
Poemul postmodern nu mai e propriuzis poem, ci text, iar textul liric este tot mai epic, lirismul constă doar într-un ritm sau ”beat” de fond al unui suflu melancolic sau ludic.
Ce pune în joc sunt afecte, impresii, expresii dezagregate și dezintegrate.
Nu mai există un centru care să coaguleze universul în sinea celui care se exprimă, fostul ”trubadur”, e acum inginer, relatează tehnic despre viață într-un limbaj informal.
Valorile dominante își impun normele, îi cer să fie judecător și critic. El nu mai scrie de pe pozițiile celui fascinat de viață, prin puterea transelor inimii, ci de pe poziții contrare: e un dezamăgit cronic, un rătăcit perpetuu, oscilând între o criză și alta.
Criza în sine e distanța pusă de cultură între ființa proprie și filmul în care e prins. E o distanță care nu poate fi parcursă.
Omul contemporan, fie el poet sau nu, e captiv într-o dimensiune care îl împiedică să trăiască plenar. E prins în chingi, la periferia propriei ființe, pe orbita descrisă de puterile gândirii, e condamnat să rămână doar spectatorul unei vieți la care nu are acces direct, nu e în ea, nu e lăsat să fie, ceva din tipicul inter-relaționării (care e marcată de acest spirit al măsurătorii) îl ține pe tușă. Bieînțeles, e conștient de asta: chiar se opintește critic în problemă, o dezvoltă, o tot pritocește, dar nu reușește să facă saltul din planul în care știe în cel în care chiar e.
Are un surplus de conștiență pe un fond de insuficiență a trăitului, el știe despre sine mai mult decât e în stare să fie, își gândește viața mai mult decât o poate trăi.
Nici visătorul, care e inadaptatul simțitor, nu se descurcă mult mai bine în prezent. Imagoul zburătorului se leagă de epoca romantică care e în zona limitrofă, de crepuscul a domniei regimului Inimii pe care o consacraseră marii renascentiști.
Cel mai greu nu e să ”înțelegi” viața sau să o ”închipui” nici să ”ai” parte de ce ți-ai dorit, ci să fii în viață.
Firește că se rup mai rapid ca dresurile comuniste legăturile dintre oameni, dacă ele nu sunt unele ”de suflet” ci se încheagă doar în funcție de disponibilități conjuncturale sau de oportunități, de pretinse ”alegeri” și deliberări.
Inima nu alege, ea trăiește ce îi e dat, ea își recunoaște amprentele în manifestările alteia, legăturile de inimă se fac de la sine, nu prin decizie și evaluare.
Ea își asumă întotdeauna ce îi e dat. Neasumările provin din neputința minții de a-i suplini certitudinile, atunci când ea e adormită sau amorțită sau nu simte mai nimic.
Cât de proști să fim să ne fi construit o cazemată ca să apărăm și să conservăm o ființă și tocmai ea să fi rămas pe dinafară, în vreme ce noi suntem încuiați înăuntru?
Citiți și despre Credință
