Din perspectiva unui ins pasional, o relație stearpă, molcomă, placidă e mai puțin însuflețită decât singurătatea, care poate avea chiar accente pline de savoare. A trăi într-un cuplu cu un sentiment leșios sau amar, a împărți cu altul un gust de străinătate e tot singurătate. A persevera într-o asemenea situație din teama de ceva mai rău sau din inerție e un act mai imoral, mai autoflagelator și mai aducător de suferință și pentru celălalt decât a continua într-un clar obscur care se obscurizează din ce în ce și devine tot mai apăsător.
Argumentul promisiunii, acolo unde există un angajament, e construit în planul unei moralități false. Promisiunea a fost făcută de omul X omului Y, dar între timp X a devenit Q și Y a devenit Z. Pentur că omul X și omul Y nu mai există, promisiunea e anulată.
Deasemenea sentimentele și credințele și perspectivele care l-au facut pe X sa îi promită ceva lui Y au dispărut…
De aceea tema promisiunii e o capcană. Nu e nimic moral în a continua pe o linie moartă, dimpotrivă. Despărțirea e soluția morală.
Ceea ce menține cuplul în starea de avarie în loc să îl împingă spre deznodământul fericit, care e destrămarea, nu e decât inerție și frică de suferințe care de multe ori sunt alimentate de motive nefaste și nedemne… cum ar fi orgolii, gelozii sau mai sus amintita frică de singurătate.
E imoral să nu îți recunoști neiubirea, să chinui pe altul cu ea, să îl ții prizonier într-o relație în care i-ai promis dorință și ardoare și îi oferi blazare și plictis. Oricum nu îți ții promisiunea inițială. E indecent și insalubru emoțional să ții un om prizonier în virtutea unui legămând dacă nu mai simți nici bucurie, nici dorință, nici entuziasm, nici strop de încântare și dacă tot terenul de interferență de minat de divergențe, tensiuni și frustrări.
Motivul real pentru care cei mai mulți se îngroapă în căsnicii și relații nefericite e lipsa de orizont și de alternative. Se mint că perseverează ca să menajeze sensibilitățile celuilalt. Chiar dacă acela imploră să nu fie scos afară din cușcă, nu trebuie ținut cont. Frica îl împiedică să realizeze beneficiile eliberării, iar a-i cultiva frica înseamna să îi prelugești un alt tip de suferință. Pur și simplu e necesar să îi dai brânci, să îi ceri să facă față realității.
Toată disputa cu închiderea și deschiderea relațiilor e în zadar. Fără sentimente și fără dorință reală și fără bucuria de a fi împreună n-are sens nimic. Nici nu există cuplu cu adevărat fără ele, e doar o abstracție, o închipuire, pecetluită de inerția unor trupuri care se ciocnesc între ele, în chip nesuferit.
Oamenii se mint în privința calităților proprii, potențelor proprii, imaginii de sine. Se mint și în privința sentimentelor. Impostura e posibilă pe toate planurile, nu doar în fapte, ci și în simțiri.
Așa cum unii se cred mari dansatori sau gânditori fără să fie, unii se cred iubitori. Se amăgesc, își arogă un sentiment fictiv. O femeie sau un bărbat care își hărțuiesc partenerul cu gelozii, reproșuri, plângeri, frustrări, care se jelesc mereu că sunt subapreciați sau neînțeleși sau exploatați nu au de ce să pretindă că l-ar îndrăgi. E o chestiune universală: și faptul că îți dă un bună ziua cel drag îți face inima să bată și te emoționează dacă îți e drag.
E posibil să îți rămână drag până la capătul zilelor, o știu din experiență proprie,dar și din cea a bunicilor și mătușilor și unchilor mei. Mai repede se stinge un atașament decât dragostea, dacă e să fie adevărată, mai repede se prăbușesc munții decât se stinge ardoarea celor care chiar se doresc cu toată ființa.
Promisiunea cu ”împreună la bine și la rău” nu poate fi echivalată uneia care implică ”la drag și la nedrag”. Când nu ne mai e drag mândrul sau mândra, e de bun simț să îl scutim de neiubirea noastră. E egoist și nedrept să stăm cu el… să îi răpim din timpul vital. Suferința despărțirii e răul cel mai mic.
O femeie sau un barbat veșnic nemulțumiți, cârcotași, pretențioși numai iubire nu simt, toate acestea sunt semnale că nu sunt mulțumiți de relație și de partener, sunt dorințe și imbolduri neasumate de despărțire. Frica parazitează acestastă chemare a despărțirii și produce un conflict interior care reclamă aceste ieșiri în care fiecare caută nod în papură partenerului.
Toate aceste revendicări cronice ale partenerului-frustrat dovedesc că se află în sinea lui într-o relație de tip copil-parinte, unde ei sunt copilul… și partenerul părintele. În parteneritatele bazate pe sentimente reale nu se întâmplă așa ceva, oamenii sunt în primul rând mulțumiți, împliniți, se simt realmente împreună și asta le e îndeajuns, nu vor în permanență ceva, altceva sau să-și schimbe consoarta. Această nevoie de modificare a celuilalt, de îmbunătățire, de reformare a acestuia exprimă de fapt dorința de înlocuire a lui cu altul.
Iar dacă dorință nu e sau nu mai e, dacă plăcerea de a fi împreună a dispărut și ea, cuplul devine formă de prizonierat. Și nu e nimic mai imoral decât să ții pe un altul împreună cu tine, nevinovat, într-o temniță.
