Iubirea pentru propriul copil, dar și rivalitatea dintre (mai ales) mămici atunci când copilul începe școala, îi fac pe părinți să intre într-o cursă dătătoare de angoasă, în care fiecare părinte vrea ca progenitura personală să fie mai cu moț decât celelalte. Sigur, e ceva omenesc, e firesc să vrei ca puiul tău să performeze mai bine ca alții, însă atunci când părintele face abstracție chiar de copilul însuși, crezând cu tărie că-l poate transforma în orice, lucrul ăsta devine, efectiv, ceva împotriva copilului.
Aproape că nu există părinte sub 35 – 40 de ani care să nu-mi ceară să dezvolt în copilul său inteligența emoțională. Dar când îl rog s-o definească, părintele pare, brusc, foarte încurcat și, mai mult de „succes în viață”, nu știe ce să-mi spună. Sigur că spațiul unei ședințe nu-mi permite (și nici nu ar fi firesc, pentru că nu cu asta se ocupă psihoterapia psihanalitică) să țin o conferință despre conceptul de inteligență emoțională, dar mă văd nevoită să spun măcar că nu există studiu care să confirme o corelare pozitivă între inteligența emoțională și succesul în viață. Sau, dacă există, corelația este cu totul nesemnificativă.
În paranteză fie spus, pentru mine, conceptul de inteligență emoțională nu este altceva decât o găselniță nefolositoare, dar, pentru că sintagma conține cuvântul „inteligență”, devine un trigger și majoritatea părinților vor ca și copilul lor să dobândească acest gen de calitate. A te focusa pe acest obiectiv (sau pe oricare altul) este o modalitate de a rata întâlnirea cu copilul tău. Important nu mai este copilul, ci achiziția caracteristicii despre care părintele crede că-i va transforma copilul în altceva.
Așa încât, de fiecare dată când întâlnesc un astfel de caz, sunt nevoită să mă întreb: cât de nemulțumit este părintele de copilul său, de vreme ce vrea să-i adauge o „calitate” nouă, fie ea și în termeni de inteligență? Și, mai ales: care este sursa acestei nemulțumiri?
Pentru a-mi răspunde la aceste întrebări, important este să conving părintele că el este cel care ar fi bine să urmeze o terapie, nicidecum copilul. Căci sursa nemulțumirilor nu în copil rezidă, ci în părintele însuși. Copilul nu este altceva decât cel mai la-ndemână ecran de proiecție a tuturor nemulțumirilor părintelui cu privire la sine. Iar a aduce copilul la terapie este o încercare de-a se vindeca prin intermediar. Ceea ce, desigur, este imposibil.
„Vindecarea” copilului vine dintr-o singură sursă: vindecarea părintelui.
Citiți și Devenim ceea ce mediul face din noi
