”M-am îmbrăcat c-o armură
Făcută din pietrele ce-au rămas
După ce a trecut apa.
Mi-am pus o pereche de ochelari
In ceafă,
Ca să pot vedea numai
Cu mintea de pe urmă.
Mi-am protejat
Mâinile, picioarele, gândurile,
Nelăsînd nici un loc liber
Care să poată fi atins de mîngîieri,
Ori de alte otrăvuri.
Chiar inima din piept
Mi-am acoperit-o cu o carcasă
De broască țestoasă
Ce-a trăit 800 de ani.
Când totul a fost gata
I-am răspuns tandru:
– Și eu te iubesc.”
Marin Sorescu
Măsuri de protecție?! La fel de prudente și înduioșătoare precum zidurile de nisip ale unei cetăți înălțate pe malul mării. Ca niște bandaje care oferă rana spre a fi rănită din nou.
Protecția rămâne tot EA.
foto tumblr.com
Citește și Covorul albastru
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
