Calul alb fără splină
Viteza se fugărește pe sine,
Rămâne pe loc un cal alb.
El aleargă totuși din răsputeri
Căci calul alb nu are splină.
Dar viteza ea însăși nu are splină
Și luând-o înaintea tuturor alergătorilor
Aceștia în același timp fug și stau pe loc.
Sunt câmp pentru viteza maximă
Teren de antrenament.
Mă ajunge săgeata, mă străpunge,
Aleargă mai departe,
Fug dupa ea, o prind,
Alerg un timp cu ea în mână,
Îi dau drumul, o întrec,
Mă ajunge din urmă,
Mă strapunge…
Și iar o arunc…
Sunt arcul și totodată ținta.
Și-un cal alături paște iarba verde
Un cal alb, alb.
Marin Sorescu
foto tumblr.com
Citește și Perseverență
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
