Cădere în oglindă

Motto: Ce eşti tu de-acum, îmi vei scrie linia vieţii în miezul pietrei de la poarta ta? M-am împiedicat de-atâtea ori de ea, încât îmi pare că piciorul meu începuse de la o vreme să o caute…

Se cufundau în vată moale, nebănuit de dulcea atingere părea să-i salte uşor, într-o plutire blândă… Paşii.

Nu puteau decât să urmărească nuanţele căzând dintr – una în alta, întru binecuvântarea luminii… Ochii.

Vis sau nu, chipurile şi mâinile şi aproape mutele şoapte se-ntindeau ca pe o pânză a memoriei, umplând gândurile. Dar dacă eşti puţin atent, nu poţi să nu recunoşti aromele și unele versuri dintr-un timp trăit aievea.

Vorbele mele de-acum sunt târzii. Uneori ele vor să se spună, să se elibereze dintr-un piept prea plin care le sufocă; alteori, mute, se pitesc într-un colţ al firii de teama amintirilor. Nimic foarte concret, e bine şi aşa, atâta timp cât mărturisirea se vrea curăţire. E prea puţin pentru purificare… eliberarea de amintire? E ca şi cum mi-aş amputa trecutul ca să pot respira doar de la prezent în sus. Dar verticalitatea se câştigă absolvindu-ţi anii cu toată strălucirea şi balastul lor. Ce cuvintele nu spun, e scris adânc şi dureros în carnea mea.

Străduţele albe sub razele după-amiezii păreau fundalul vibrând al prelingerii picturale a siluetelor leneşe prin dreptul porţilor zăvorâte. Tocurile se cufundau uşor în asfalt, estompându-şi tic-tacul la impact – ceasuri grăbite sau lente, uniforme sau şchiopătânde în bătaie.

Casa era a treia într-o curte comună şi banală. Prelungă, cu un drum de acces îngust de asfalt spart şi pietruit din loc în loc, grădina trăia prin câteva smocuri de iarbă tânără şi o tufă îngrijită de trandafiri roz. Am luat-o la stânga după ce am trecut pe lângă primele două intrări; un coridor întunecat ducea spre dreapta la uşa apartamentului. Mă aştepta. Nu ştiam dacă mai era în focul pregătirilor şi nici dacă a făcut vreuna. Dincolo de uşă era linişte, dincoace de ea – întuneric şi răcoare.  Eram pregătită să intru, deşi nu-mi puteam stăpâni cu totul emoţia; mă gândeam că lumina mi-ar putea face mai uşoară trecerea în acel spaţiu necunoscut.

Un bărbat cu vocea caldă mă invită să intru. Nu-l vedeam prea bine pentru că nu aprinsese lumina şi spaţiul era dezvăluit de razele care puteau pătrunde de afară în coridorul întunecos doar printr-o fereastră mică. Sunetul paşilor pe pardoseala rece se pierdu îndată ce-am inundat cu primele replici salonul. Aici draperiile fuseseră date la o parte şi, atât cât îmi permitea privirea iscoditoare a interlocutorului meu, îmi căutam repere în spaţiul străin şi ecouri ale reliefului sufletesc al stăpânului lui. Biblioteca înaltă cuprindea un întreg perete, cel opus intrării, şi era încărcată de tomuri pe care le puteam recunoaşte după cotor şi de multe altele pe care mi-aş fi dorit mult măcar să le răsfoiesc. Tablouri abstracte şi câteva fotografii de familie. Glasul meu suna ciudat, avea o tonalitate mai înaltă, iar frazele păreau neîncheiate de parcă la sfârşitul fiecăreia aş mai fi avut de adăugat ceva greu de rostit.

– Ați dori să cumpărați un tablou… dar știţi, poate, că nu sunt de vânzare… Poate v-a spus-o și curatorul? Întrebarea mea îl însoţi o vreme, ca o trenă, apoi se desprinse uşor, uitată de amândoi.

La plecare, am închis poarta cu opritor de piatră în urma mea, nu l-am lăsat să mă conducă… Trebuia să rămân puţin numai cu mine. Zgomotul oraşului venea de undeva de departe, mă simţeam uşoară, desprinsă de orice tărâm, fericită parcă… fără să-mi dau seama de ce…

Ne întâlneam în fiecare zi de joi.

Am împins portiţa şi scârţâitul ei îmi păru familiar şi trist. În curte locuiau numai femei, nu le vedeam niciodată dar adesea perdelele se mişcau la trecerea mea şi-n urmă auzeam sunetul scurt al uşilor întredeschise. Femei fără chipuri. Ochii lor răzbăteau prin ziduri, prezenţa lor o simţeam şi în pietrele reci şi mute ale grădinii. Dalele erau lunecoase şi mirosea a pământ ud şi a iarbă răcorită şi proaspătă.

Îmi deschise uşa fără să sun. Paşii mei lăsau pete apoase pe parchet dar el părea să nu observe. Era grăbit să mă conducă la căldură şi să-mi găsească nişte haine de schimb. Mi le aşeză pe marginea patului din dormitor şi mă lăsă să le îmbrac în liniştea solemnă a unui vechi cuib conjugal.

Totul părea neatins de multă vreme; şifonierul, noptierele şi patul erau lucrate cu stil, dar greoaie şi nepotrivite cu celelalte piese de mobilier, ceva mai noi, mai suple, într-o culoare mai deschisă. Într-un colţ, în apropierea sobei, era desfăşurat paravanul, minunat lucrat în lemn de cireş, cu broderii fine şi bogate, cu motive vegetale. M-am apropiat de el şi mi-am plimbat degetele cu palma larg deschisă pe spatele perdelei de lemn, închipuindu-mi cum s-ar filtra lumina trecând de paravanul întunecat şi cum ar inunda, cu ce arabescuri, pielea fină a unui trup gol.

Mi-am închipuit scene de viaţă care poate au avut loc acolo sau au început cu o privire aruncată dincolo de paravan, în căutarea dantelei de lumină înfăşurătoare.

Mi-am pus capotul pregătit – era răcoros, larg, în falduri de culoarea turcoazelor iar poalele erau pictate cu păuni albaştri şi verzi, stropiți cu aur. Din mătase grea, uşor lucioasă, pretenţioasă şi purtând parcă parfumul unei alte femei demult plecate, regeasca mantie îmi dădea o altă identitate.

Cartoanele şi peniţele le lăsam şi le găseam întotdeauna în acelaşi loc. Cunoşteam multe aspecte ale vieţii lui intime şi de om aplecat cu nobilă modestie asupra slovelor încăpute în tomuri îndelung răsfoite. Le aprecia cu atât mai mult cu cât recupera nesfârşitele lor înţelesuri în scrierile sale. Scria cu pasiune iar când îmi citea, cuvintele se rostogoleau în cerul gurii lui, urcau ca într-o catedrală, cu ecouri prelungi, în zonele celor mai înalte simţiri şi ale celor mai profunde cugetări. Eu mă îmbibam de sensul lor, mă lăsam smulsă lumii mele pentru a mă topi în lumile altor coordonate… şi, aşa cum îmi ceruse, îndemnam peniţa să contureze ceea ce el își închipuia sau își amintea dintr-un alt ciclu de viaţă.

Vorbeam puţin. Intram în camera de lucru ca-ntr-un loc sfânt. Din realitatea străzii nu intra decât puţină lumină. Poetul lucra cu sine şi cu instrumentele obligatorii zămislirii operei. Şi eu eram un instrument.

Scrisul îi era frumos, alungit, pe alocuri marcat nervos de finalul unei bucle. Stăteam alături, îi auzeam respiraţia ritmată, impusă de jocul muzical şi inteligent al cuvintelor iar el putea să observe alunecarea peniţei pe hârtie, întruparea ideii cuprinse în şuvoiul de sunete care se revărsa asupră-mi. Un act de creaţie în doi, fără vreo atingere fizică, fără vreun conţinut erotic, sincronizat doar şi perfect concentrat pe iubirea revărsată asupra creaţiei.

– Azi e altfel… nu ştiu dacă pot să mai continuu. Aseară mi-am amintit atâtea… viaţa asta e numai deşertăciune…

Privea prin ochiul de geam descoperit, undeva departe, puţin aplecat înainte, cu mâinile împreunate ca-ntr-o rugă.

– Nu ştiu… ar trebui să aştept liniştit… mai e atât de puţin timp…

Îmi simţeam pieptul greu de amărăciunea lui. Ne acordaserăm perfect emoţiile, simţeam fiecare vibraţie a lumii lui lăuntrice pentru că în timp, dându-i formă, am cunoscut-o într-atât încât era într-un fel şi a mea. Tăcea atât de lung şi-atât de încărcate-i erau clipele de gânduri…

Tuşul suise în susul peniţei pentru odihnă. Mi-am lăsat mâna peste ale lui, ca şi cum le-aş fi întărit legătura şi, ridicându-mă, i–am sărutat fruntea tandru, cu o emoţie la care eu însămi nu m-am aşteptat… M-a cuprins cu braţele şi-a plâns ca un copil adăpostit de toate spaimele nopţii la căldura trupului matern…

Apoi s-a-ntunecat de seară; era liniştit; era resemnat; spaima trecuse dar, aşa cum ştiam amândoi, nu mai rămăsese mult timp…

Zilele fără David îmi par goale, lipsite de sens. Mănânc mult, fără control, sunt neliniştită şi nu reuşesc să duc la capăt nimic. Acum două seri, la despărţire, l-am sărutat şi am înţeles că mă iubea. Dar eu?

M-am lăsat folosită, i-am ascultat povestea şi am făcut-o vizibilă, iar el a fost mulţumit şi poate înduioşat de sârguinţa mea. Întristat că obiceiul întâlnirilor noastre de creaţie se va stinge. Mâhnit de singurătatea lui şi de aparenta lui slăbiciune. Eu l-am simţit puternic pentru că se lupta cu boala și continua să scrie deși tot mai greu își ademenea muzele rătăcind prin odăi mai primitoare, mai senine…

Nu desenam doar, nu-l ascultam doar citindu-mi… stând atât de aproape încât îi puteam simţi răsuflarea pe umeri, pe gât, comunicam senzorial alinându-ne reciproc frământările…

Şi l-am lăsat, jucându-mă cu el, să se insinueze în circuitele fiinţei mele, să-mi devină necesar şi mult drag. Şi el mă chemă tot mai des. Aveam 28 de ani între noi. Cum puteam să nu-l iubesc când apropierea morții sporea intensitatea trăirilor noastre prin amputarea timpului nostru comun?

L-am sărutat iar el a primit buzele mele între ale lui atât de firesc, atât de acordat la gestul meu, încât m-am gândit atunci că anticipase momentul, îl dorise de mult. Suspina sărutându-mă și-atunci m-am întrebat dacă gestul meu îi era eliberare sau îl înrobea.

Nu mă săturam de glasul lui profund și nespus de tandru imprimat pentru totdeauna în ființa mea, ca o amprentă a totalei cunoaşteri. Îi provocam destăinuirile și-l învățam pe de rost aşa cum, în adolescenţă, ascultând în buclă piese de teatru radiofonic înregistrate, ajungeam să rețin toate replicile, fiecare foşnet, orice suspin. Vocea mea mică, mai mult şoptită, avea creşteri cristaline şi-l îmbăta cu tinereţea ei. Poate că de aceea răsunau atât de frumos când se împleteau – forţa uneia se închina fragilităţii celeilalte, profunzimea celei dintâi se răcorea în strălucirea senină a celei de-a doua.

Şi a fost seară şi a fost dimineaţă…

Afară, portiţa de fier scârţâi încet vibrând puţin şi se lovi de piatra uitată în drum, fără să se poată închide.

În camera întunecoasă, dincoace de ferestrele mari acoperite cu draperii groase, aşteptam amândoi. Stătea întins pe patul larg, privind spre un punct fix, cu mâinile albe de-a lungul trupului, obosite, inerte. Probabil că pe pânza memoriei lui ce se stingea își retrăia copilăria fantastică în care fugea după fluturi albaștri chiuind şi strivind sub tălpi furnici grăbite şi flori sângerii de mac. Când se apropia de câte un fluture, deschidea ochii mari şi inima îi bătea repede-repede de emoţie. Probabil că nu prindea nici unul şi alerga într-una pe câmpul acela vast plin de maci şi insecte, pierdut undeva în miez de copilărie demult trecută.

Tăcea. Nu mai mâncase şi nu mai băuse de două zile. Trupul lui bolnav nu mai accepta perfuzia, mâinile lui inflamate și palide păreau incredibil de mari. Am ştiut că nu mai e nimic de făcut decât să-i aprind lumânărica şi i-am luat o mână într-a mea. M-am rugat pentru sufletul lui şi i-am spus de dragostea mea mare. Nu m-a auzit şi nu m-a înţeles şi asta a fost foarte bine pentru că ar fi plecat mai greu ştiind.

Am simţit, dincolo de orice simţire cunoscută de mine până atunci, un flux de energie scurgându-mi-se dinspre vârful degetelor spre piept. Îmi dădea mie tot ce nu-i smulgea Ea, tot ce mai putuse salva de umbra Ei hrăpăreaţă. Îmi dădea din viaţa lui.. Ochii i-au devenit deodată sticloşi şi parcă-i ieşeau înafară, cuprinzând totul, fixând lumea de dincoace de fluviul infernal, îmbrăţişând lumina care mă învelea. L-am văzut crispându-se de parcă şi-ar fi ţinut respiraţia şi, ţinându-i în continuare mâna, am încercat să-i schimb puţin poziţia. Ochii lui nemişcaţi în orbite umpleau golul de sub arcade cu liniştea unor ape adânci. Puteai ghici sub undele line grozăvia unui zbucium distrugător. Şi, ca o confirmare a bănuielilor mele, trupul obosit se arcui, zvâcni de câteva ori, mâna i se încordă dreaptă, lovindu-mi genunchiul şi camera se umplu de răcnete de fiară. Ridicat uşor de pe perne, capul lui mare şi alb, deschidea spre lume un hău înfricoşător, întunecat şi adânc, poate un tunel spre infernul din care sufletele îşi urlau durerea şi teama. Mă alunga din priviri. I-am lăsat mâna şi m-am ascuns.

De după draperii auzeam urletele dar nu trebuia să-l văd şi el nu mă vedea, dacă mai vedea. Puteam să privesc afară în grădină la iarba udă şi la petalele scuturate, într-o încercare de a mă detaşa de întunericul ce mi-l sorbea într-însul pe omul acesta drag. Nimic nu părea să se schimbe în jur, totul se petrecea în noi. Lumea nu suferă prea mult când cineva pleacă. Anotimpurile curg la fel iar oamenii continuă să-și trăiască vieţile paralele şi singure. Plâng cel mult, apoi uită.

Când s-a făcut tăcere, am ieşit din refugiul meu, ştiind că s-a-mpăcat de-acum cu toate. Era mai rece şi căzut între perne, pe-o parte. Lacrimile îmi umpluseră ochii, fără să se reverse; pluteam într-o lume marină, fluidă, misterioasă, înghiţeam sărat, înaintam greu. Spatele descoperit lăsa să se vadă o rană enormă, rezultat al şederii îndelungate în aceeaşi poziţie. L-am întors cu faţa către cer şi l-am acoperit de parcă m-aş fi pregătit să-i spun “Noapte bună”. Nu avea chipul senin cum m-aş fi aşteptat, ci schimonosit într-o grimasă de spaimă şi durere, ori de regret şi deznădejde. Am auzit cum i se goleşte trupul de aer, într-un horcăit prelung şi neuman. “Rămas bun!” am gândit, de-acum nu mai eşti al meu. Eşti al înaltului, al necuprinsului, te-ai limpezit în albastrul cerului şi te-ai întins pe pleoapa lui, te-ai veşnicit. Ochiul tău e a-toate-văzător şi a-toate-ştiutor, căci s-a-ntâlnit cu Ochiul lui Dumnezeu. Tu nu mai eşti al meu. Glasul tău va spune poeme sau va continua să citească despre viaţa mea mult după ce eu nu voi mai fi dar cuvintele nu ţi le voi putea asculta. Un tânăr poet se va trezi într-o noapte repetând un vers născut în vis şi versurile tale se vor scrie prin pana lui – o viaţă de om.

Ce eşti tu de-acum, de-mi vei scrie linia vieţii în miezul pietrei de la poarta ta? M-am împiedicat de-atâtea ori de ea, încât îmi pare că piciorul meu începuse de la o vreme să o caute.

Şi a fost seară şi a fost dimineaţă…

Fereastra cerului se închise în urma lui, sorbindu-l în lumina-i veşnică. Afară, portiţa de fier scârţâi încet vibrând puţin şi se lovi de piatra uitată în drum, fără să se poată închide.

La câţiva metri de mormânt – o băncuţă îngrijită cu braţe din fier forjat lângă o piatră funerară micuţă şi simplă. Prietenii şi rudele au plecat pe aleile înguste spre ieşirea din cimitir. Pe moviliţa de pământ proaspăt – coroane împletite cu brad cu garoafe albe şi roşii, banale, obosite, fără strălucire, o vază plină cu gladiole prelungi, înflorite şi alături un braţ de flori de câmp vioaie în revărsarea lor de culoare, într-un buchet uriaş aşezat direct pe ţărână. Privesc mormântul de aici, fără să mă pot gândi la ceva anume. E linişte. Nu simt nici durere, nici milă, mă simt goală ca o biserică uitată în care păsări mii îşi cântă versul în ecouri împletite la nesfârşit într-un zvon de viaţă.

Margaretele mele încinse cu o fundă mătăsoasă ce adaugă nota de gală exuberanţei lor acoperă cu totul noianul de file din poala mea. Ca un hoţ care, gâfâind încă de alergătura urmăririi şi de povara faptei sale, nu îndrăzneşte să-şi privească prada, port caietul acesta, din ultima zi, fără a-l deschide. E cald, a căpătat acea căldură care se moștenește de la un prieten după ce te-a însoţit o vreme prin viaţă.

David folosise amintirile mele şi scrisese despre modul în care ne-am cunoscut dar frânse realitatea, reînnodând-o în felul său personal. El re-crea lumea. Dădea vorbelor un alt sens şi contextului lor alte valenţe. Desfăcea imaginile în straturi, folosindu-se parcă de un computer teribil, apoi le inunda cu personaje, cu vitalitatea lor. Unele straturi dispăreau ori, prin transmutaţii succesive, deveneau altceva. Viaţa se lăsa pe mintea lui, se lăsa mutilată, ciopărţită, relegată şi regenerată spre o miraculoasă devenire. Eu doar l-am ascultat. Recunoşteam în text câte un profil, poate o dorinţă secretă, anumite fâşii rupte dintr-o istorie familiară, comună, dar nu, nu mai era viaţa mea acolo, între acele file, ci alta straniu legată de a mea prin fire ţesute de mintea unui muritor. Acum, moştenirea mea, singura, se cerea întregită prin trăire.

“Ai să o poţi împlini pentru că ajunge doar să continui să o trăieşti. E doar viaţa ta, pe care sufletul meu a închipuit-o astfel, altfel…”

I-am răspuns – “Va fi ca un joc pentru copii… foarte serios. Te iubesc mult.”

… A fost o promisiune.

Azi am să deschid caietul. Ceea ce e scris e bine scris. Am să încep o pagină nouă şi am să scriu, în felul meu, despre zilele care ar fi putut urma după cele scrise de David. Poate o fantezie, poate un jurnal. Poate am să găsesc puterea să trăiesc acele cuvinte. Poate că, scriind, am să mă vindec de unele spaime, poate că voi găsi o justificare trecerii mele.

“Pentru toate acestea, dă-mi binecuvântarea ta, muritorule!”

Grafică: Eli Sandu

De aceeași autoare, citiți și: https://bel-esprit.ro/es-em-es-azi-am-sa-plec/