Luni de fiere – Amărăciunea iubirii bolnave de rutină

Romanul „Luni de fiere”, unul dintre bestseller-urile lui Pascal Bruckner, nu este o lectură recomandabilă celor pudibonzi sau slabi de înger. E drept că îți trebuie un pic de tărie și stomac pentru a face față cărții și a rezista impulsului de a o arunca la coșul de gunoi, regretând investiția. Cartea, deși bogată în imagini grotești gata să activeze senzații profunde de angoasă și chiar scârbă, este un mic giuvaer, putând fi privit ca un tratat (profan) de psihologie a cuplurilor.

Scris în anii „80, romanul lui Bruckner extrage esența mecanicii cuplurilor, putând fi citit în aceeași cheie modernă și în 2018, dar și peste încă 30 de ani, psihologia umană și modul de relaționare în materie amoroasă rămânând, în esență, neschimbate în timp.

„Luni de fiere” este o veritabilă disecție în anatomia cuplului

Bruckner este extrem de direct, nu se ferește să creeze scene explicite, narațiunea nu are perdele, rușinea nu își are locul în acest roman. Autorul nu are rezerve în a intra în intimitatea sexualității personajelor, nu se ezită să ofere detalii din cele mai intime și, în mod firesc, cere cititorului să aibă același curaj, să se debaraseze de orice inhibiții, prejudecăți și, mai mult decât atât, să privească romanul dincolo de aparentul exhibiționism. „Luni de fiere” nu se vrea o relatare sexuală, este departe de a fi un roman despre actul sexual și despre sodomie sau scatofilie, ci este o veritabilă disecție în anatomia cuplului.

Autorul recurge la două tipologii extreme de cupluri, aparent aflate în antiteză prin stadiul relației amoroase, a obiceiurilor din intimitate și din societate, dar și a profilurilor psihologice ale personajelor feminine și masculine care le formează. Este, însă, doar o aparență pentru că, în cele din urmă, cele două perechi ajung să se comporte similar, reacționând cvasi-identic la stimulii care pun la încercare trăinicia relației amoroase.

Romanul ridică probleme tipice ale oricărui cuplu, oricare ar fi apucăturile de budoar. Autorul subliniază, cu ajutorul unei povești provocatoare, că orice relație de cuplu, indiferent de fundamentul ei, este amenințată inevitabil – fiind doar o chestiune de timp – de rutină, gelozie, de nevoia viscerală de nou. Partenerii caută, aproape mecanic, soluții de salvare, de ieșire din rutină, de luptă cu tentațiile pe care le aduce o persoană cu totul necunoscută și neexplorată.

Brucker reușește să țină cititorul angajat până la ultima pagină

Unii parteneri caută refugiul în experiențe sexuale extreme, ducând în derizoriu demnitatea individuală, devenind pe rând, sclavii nevoii organice de schimbare. Când nici măcar scatofilia nu mai este capabilă să întrețină focul iubirii, aceiași parteneri recurg la acte de sadism, umilirea celui iubit și, în contrapartidă, acceptarea umilinței până la desființarea individului apărând ca o soluție firească de a continua viața în doi.

În oglindă, celălalt cuplu, care asistă siderat la povestea de iubire a extravaganților amorezați – acum deveniți dușmani, legați însă unul de altul pe viață – fără a se deda unor practici sexuale îndrăznețe, trăiește sub amenințarea rutinei pe care o conștientizează abia acum. Brusc, bărbatul se simte încorsetat și o găsește pe iubita lui din ce în ce mai neatrăgătoare, aceasta fiind eclipsată de o femeie cu mult mai interesantă – partenera bărbatului iubitor de experiențe sexuale inedite, a cărui poveste tocmai o aflase în amănunt. Sub presiunea dorințelor carnale cu care este încercat bărbatul, soarta inevitabilă a cuplului este despărțirea, crizele de gelozie, suferința și invectivele fiind nelipsite din tabloul standard al oricărei rupturi.

Brucker reușește să țină cititorul angajat până la ultima pagină a cărții, făcându-l să-și contureze zeci de scenarii ale finalului celor două povești de amor, fără ca vreuna dintre ele să se situeze măcar în vecinătatea epilogului propus de romancier.

* * *

„Iubirea autentică nu caută să te completeze sau să te facă dependent de celălalt, ci te invită să-ți descoperi propria independență și să te dezvolți ca individ.” „Paradoxul iubirii”

„Astăzi, iubirile noastre mor de saţietate înainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iată de ce amanţii sunt atât de trişti: ştiu că n-au alt duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi timp izvorul şi secătuirea unirii lor.”

„Iată puterea răutăţii: îi modelează şi-i formează pe indivizi. Dar ce talent cere asta! Nu bănuim cât e de greu să fii odios; răul este o asceză ca şi sfinţenia, trebuie să învingi mai întâi prejudecăţile unei societăţi mereu înclinată spre milă, să zdrobeşti fără încetare poporul palid al bunelor sentimente, să ai în fine un simţ teatral ascuţit, o cunoaştere psihologică a sufletului care nu este dată tuturor.„

„Amanții ar trebui să se despartă atunci când patima este în toi, să se părăsească din prea multă armonie așa cum alții se sinucid din prea multă fericire.„

„Jubilam:mă jucam de-a feministul, o striveam pe Rebecca în numele demnității sale, mi se părea că am un anumit talent într-ale mârșăviei luminate.”

„Voiam să văd până unde poate merge femeia îndrăgostită aflată în poziție de inferioritate; din rugămințile, din implorările sale, mă umplem de vanitate și mă fuduleam ca un pașă.”

„Ce este un cuplu: renunțarea la existență în schimbul siguranței, chipul lipsit de farmec al iubirii legitime.” (fragmente din romanul Luni de fiere)

Citiți și Jean Anouilh – „Inspirația este o farsă”