În tradiția semită exista obiceiul ca  în cadrul sărbătorii Yom KipurZiua ispășirii, după ce arhiereul Legii Vechi își punea mâinile peste un țap și mărturisea asupra lui toate păcatele poporului, acesta era alungat în pustie, spre a muri, și în acest fel fiind spălate într-un ritual general păcatele comunității de un „ispășitor” ales prin tragere la sorți.

Stă poate în firea umană frica de asumare, nevoia de a căuta mereu ceva exterior pe care să imprime și să îi transfere în modul cel mai simplu și nepăsător greșelile sau neputințele? Dar oare cu adevărat, printr-o astfel de delegare, omul se poate debarasa în tihnă și necondiționat, fără plaga urmărilor de toată neiubirea și de toate păcatele sale?

În cu totul alt mod se petrec lucrurile în Creștinism. Dumnezeu din iubirea Sa față de om și pentru a nu da posibilitatea ca Satana să triumfe asupra creaturii, vine în apropierea omului, se întrupează și printr-un act de smerenie, de asumare totală, ia asupra sa toate păcatele acestuia, nu prin tragere la sorți, sau în chip constrîns, ci de bună voie, cu dragoste,  blând în chip de miel ispășitor, care ridică păcatul lumii printr-o singură jertfă, cumulând astfel pe toate celelalte, și făcându-le neputincioase și fără rost.  Puterea jertfei Mântuitorului, care hulit, bătut și alungat din cetate cu toată greutatea păcatelor lumii, asupra firii Sale umane, primind apoi moartea rușinoasă pe Cruce, constă în a dărui oamenilor muritori, viața Sa veșnică, de a-i face fii prin har Tatălui Ceresc, ducându-i prin Învierea Sa în Sfânta Sfintelor, alături de Acesta.

Totuși, de ce a fost nevoie ca Dumnezeu să fie botezat de om?

Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (In3,29) astfel îl prezintă Sfântul Ioan Botezătorul pe Iisus, Dumnezeu adevărat, mulțimilor adunate la apa Iordanului din curiozitate, sau să se boteze, pe bărbatul necunoscut, de treizeci de ani; vârstă când cineva era socotit capabil – potrivit socotinței acelei vremi – să pășească în public și să învețe pe alții o nouă învățătură.

          Iisus vine de bunăvoie la botezul lui Ioan, în Betania, la râul Iordan, iar între cei doi are loc un dialog cel puțin enigmatic pe marginea necesității acestui botez: „Ioan însă îl oprea, zicând: eu sunt cel care are trebuință să fie botezat de Tine și Tu vii la mine?…Și răspunzând Iisus i-a zis: Lasă acum, că astfel se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”(Mt 3,14-15).

          Iisus Hristos nu avea nevoie de botezul lui Ioan, deoarece El nu avea păcate, nemoștenind păcatul strămoșesc, fiind zămislit de la Duhul Sfânt, nu din trup, sau din poftă omenească, pe când păcatul și cu el odată moartea, au intrat în lume printr-un singur om, prin Adam, iar conform (Ioan 8, 46; I Petru 2, 22, ș.a.), Iisus nu avea nici măcar păcate personale. În plus botezul instituit de Ioan nu implica iertarea păcatelor, era doar o pregătire spre iertarea păcatelor, un precursor al botezului creștin de astăzi, iar prin acel botez, Mântuitorul, în loc să Se curățească de păcate, dimpotrivă, S-a încărcat cu păcate, luând asupra Sa păcatele omenirii întregi.

creștinortodox.ro

          De ce?

          În primul rând pentru a-și începe lucrarea Sa  publică, Iisus trebuia confirmat și mărturisit de un personaj credibil, iar Ioan Botezătorul era cel mai însemnat om al zilei, profet ascultat și urmat de mulțime, ca dovadă că la botezul său „au iesit la el Ierusalimul și toată Iudeea și toată împrejurimea Iordanului” (Mt3,5).

Nonconformist, fără frica cuvântului, atrăgea atenția atât prin înfățișarea sa din afară,  prin viața sa pustnicească din deșert, dar și prin vorbele  sale cu înțeles tainic. De două ori îl confirmă Ioan pe Iisus: „Iată mielul lui Dumnezeu” ( In 1,29, In 1,37), prima oară în preajma mulțimii, iar apoi arătându-l ucenicilor săi. Ioan botezătorul nu doar că îl confirmă pe Iisus Hristos, dar îl și mărturisește pe Acesta ca fiindu-i superior, El este cel ce îi va urma, misiunea lui este doar de a-I pregăti venirea, de a pregăti poporul pentru primirea lui Mesia, de a-L descoperi și a-L face cunoscut lui Israel.

          Pe de altă parte evenimentul botezului este un prilej potrivit pentru revelarea Sfintei Treimi: Iisus Hristos este plasat în centrul atenției mulțimii, Duhul Sfânt coboară în chip de porumbel asupra Sa, iar glasul Tatălui  întărește în mod supranatural mărturia lui Ioan Botezătorul și îi confirmă acestuia că misiunea lui sa încheiat. În momentul imediat următor botezului lui Iisus, evanghelistul Matei consemnează faptul că “cerurile s-au deschis şi Ioan a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându-se ca un porumbel şi venind peste Iisus. Şi iată glas din ceruri grăind: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Carele am binevoit!” (Mt. 3,16-17).

Această revelație este unică și specială, deoarece prin ea se descoperă omenirii în chip miraculos Ființa trinitară a lui Dumnezeu, atât cât este posibil ca ea să fie înteleasă la nivelul limitat al omului trupesc. Și astfel sărbătoarea botezului lui Iisus se numeste Epifania – descoperirea sau revelarea lui Dumnezeu.

Un alt motiv pentru care Iisus a îngăduit să fie botezat la râul Iordanului îl regăsim tot în versetul mateanic de mai sus: „ Lasă acum, că astfel se cuvine ca noi să împlinim toată dreptatea”(Mt 3,14-15). A împlini dreptatea înseamnă în acest context a parcurge în mod firesc toate etapele unui anumit plan dinainte stabilit. În limbaj veterotestamentar «dreptate» înseamnă împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, iar «drept» era cel ce împlinea aceste porunci. Actul botezului lui Iisus confirmă și împlinește astfel iconomia lui Dumnezeu, adică planul Acestuia cu privire la destinul creației și de mântuire a omenirii căzute.

Nu în ultimul rând un alt motiv al botezului Domnului a fost că Iisus în dreptatea Sa nu putea pretinde omului ceea ce El nu a parcurs, ceea ce nu și-a asumat de bună voie sub firea umană a ființei sale. Și mai ales nu putea  să ceară ucenicilor Săi, ca în numele Său și în numele Sfintei Treimi să ierte păcatele lumii într-un act ritualic în care El nu a fost parte. Astfel că ultimul Său sfat către Apostoli a fost: „Drept aceea, mergeți și învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și Fiului și al Sfântului Duh.” (Mt 28,19).

 „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este (In. 3, 5-6).

Boboteaza sau botezul lui Ioan de la râul Iordanului a fost doar o prefigurare, un fapt premergător botezului ce avea să vină de la Duhul Sfânt. Botezul lui Ioan era spre pocăință, spre curățirea trupului, prin el se întărea conștiința păcatului, din perspectivă etică și morală, era doar o etapă purificatoare printr-un element organic – apa, a unui alt element organic – trupul, dar botezul spre iertarea păcatelor care  avea să fie instituit de Iisus mai târziu, va fi cel desăvărșit, corolarul botezului început de Ioan, în care Duhul Sfânt printr-un element imaterial – focul, arde, mistuie și șterge păcatele de la nivelul altui element imaterial – sufletul omenesc.

Botezul lui Iisus în Iordan este temelia botezului creștin, dar în botezul creștin săvărșit în numele Sfintei Treimi, nu se dăruiește doar iertarea păcatelor, creștinul primește prin asumarea trupului de către Iisus și calitatea de Fiu a lui Dumnezeu, cu alte cuvinte înfierea lui prin har. Botezul creștin reprezintă moartea credinciosului față de păcat, îngroparea, prin scufundarea sub apă, și învierea la o nouă viață  fiind purificat de focul Duhului Sfânt. Omul păcătos moare păcatului pentru a învia împreună cu Iisus la o viață sfântă și veșnică.

          În acest fel Iisus Hristos – Mielul ispășitor, prin jertfa Sa, se substituie vechiului țap ispășitor, oferindu-i astfel omului posibilitatea de a se îndrepta, de a se restabili în fața Creatorului și prin ritualul botezului creștin, privit ca Taină sfântă (nu ca un simbol), să  aibă posibilitatea împăcării cu Dumnezeu prin ștergerea și anularea păcatelor sale.

Citiți și Sfântul Ioan Botezătorul: Împarte ce ai în plus…