Super tare! mi-am spus. Muzicianul Bob Dylan a câştigat premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2016, fiindu-i răsplătită astfel ”crearea unor noi expresii poetice în marea tradiţie a cântecului american” – conform motivaţiei oficiale a Comitetului Nobel.
Se întâmpla în 13 octombrie, 13! e ceva cu numărul ăsta … spun asta amuzată fiind de invidia și stupoarea unor voci din domeniu care n-au digerat deloc această atribuire, exprimându-se că Dylan ”nu avea nevoie de acest premiu”, că el trebuia acordat ”unui scriitor adevărat” și că Academia Suedeză a căzut în ridicol făcând acest lucru neținând cont de personalități care ”stăteau la coadă” de ani de zile…
O altă remarcă cețoasă și colțoasă – aparținând lui Leonard Cohen, un alt colos al muzicii şi al poeziei -, care spunea că „e ca şi cum cineva ar atîrna o medalie pe vîrful Everestului pentru a-l recunoaşte ca fiind cel mai înalt munte din lume”, îmi stârnește nedumerire și amuzament pentru că, personal, nu aș pune la îndoială deciziile Academiei Suedeze. Modesta mea părere face însă ture doar într-un cerc restrâns de prieteni și nu are decât valoarea unei povești de duminică după amiaza, spusă cu însuflețire întrucât acest cântăreț mi-a fermecat multe momente muzicale, și nu numai, ale tinereții.
Răspunsul, prietene, e suflare în vânt
Bob Dylan născut cu numele de Robert Allen Zimmerman în , la Duluth, Minnesota – SUA este cântărețul, compozitorul, muzicianul și poetul american care a avut o mare influenţă în cultura pop americană şi internaţională, impunându-se în anii ’60 drept portavocea unei generaţii împotriva războiului şi a inegalităţilor sociale. Creaţiile sale muzicale includ folk, blues şi country, gospel și rock and roll.
A scris sute și sute de cântece şi câteva cărţi (proză poetică, poezii): „Tarantula”, „Suflare în vant”, „Cronica vietii mele”, „Lyrics”, „Forever Young”.
Bob Dylan este recunoscut cu mare răsunet și în România, atât datorită faimei muzicale și concertelor susținute, cât și traducerii poemelor sale de către Mircea Cărtărescu, concretizată în 2010 prin volumul ”Bob Dylan – Suflare în vânt – 100 de poeme traduse de Mircea Cărtărescu”.
Explicație
Mi-a plăcut foarte mult explicația rațională pe care Matei Vișniec a dat-o Nobel-ului lui Dylan:
”Sigur că el nu face parte din categoria tradiţională a scriitorului nobelizabil cu zeci şi zeci de titluri la activ. Prin talentul său, şi prin faptul că şi-a difuzat mesajul poetic prin cântece, el a „contaminat” (în sensul cel bun) cu poezie, milioane de oameni, cu mult mai mulţi decît o poate face un poet care îşi transmite versurile numai prin cărţi. In această manieră „eficientă” de a atinge coarda sensibilă a oamenilor pe toate meridianele globului văd eu personal meritul lui Bob Dylan, şi justificarea premiului care i-a fost decernat. Nu este exclus ca peste câţiva ani premiul Nobel pentru literatură să-i fie acordat unui blogger, dacă se va dovedi capabil să cucerească un public planetar cu un mesaj literar prin această modalitate de difuzare a cuvîntului şi a emoţiei.”
”Câte drumuri ajunge un om să străbată
Înainte să-l poţi numi om?
Pe câte mări un porumbel va zbura
Până pe nisip cade-n somn?
De câte ori bombe grele-au să cadă
Până la total abandon?
Răspunsul, prietene, e suflare în vânt
Răspunsu-i suflare în vânt
Câţi ani pe pământ poate-un pisc să existe
Până ce spălat e de mare?
Şi câţi ani poate un popor să reziste
Până la visata eliberare?De câte ori te prefaci că eşti orb
Ca să nu vezi lumina cea mare?
Răspunsul, prietene, e suflare în vânt
Răspunsu-i suflare în vânt
De câte ori trebuie să priveşti drept în sus
Înainte să vezi ceru-adânc?
Şi câte urechi ar trebui să ai
Ca să-i auzi pe cei care plâng?
Şi câte morţi ar trebui să înduri
Ca să vezi câţi au murit pe pământ?
Răspunsul, prietene, e suflare în vânt
Răspunsu-i suflare în vânt”
Citește și 11 octombrie – Rod Stewart înnobilat

Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.