Nu cred că am văzut vreodată un film care să îmi producă o gamă atât de complexă de contorsionări emoționale. Am rezistat până la final, cu greu, alternând între senzația de oroare și cea de infinită milă față de un personaj (e film de ficțiune, deși are multă biografie la bază) pe care omenirea l-a divinizat și l-a urât în egală măsură, dar care a constituit un mit al feminității eclatante.
Nimic n-a mai rămas din s.x-simbolul Marylin Monroe, din steaua de cinema care a înfierbântat creierele tuturor bărbaților de pe planetă, printre care și nume sonore, consacrate: scriitorul Arthur Miller sau J.F.K, care n-au scăpat nici ei de sub jarul distrugător al viziunii realizatorului- au fost fie ignorați (destul de palid construit ca personaj Miller), fie dezumanizați și convertiți într-o brută sinistră (Mister President).
Dacă regizorul a dorit o dărâmare a unui mit considerat invincibil, apoi da, a reușit. N-aș revedea acest film și nici nu l-aș recomanda decât acelora care, cu nervii tari, au poftă de un experiment cinematografic inedit, dacă se poate numi așa – eufemistic vorbind.
Pentru o femeie, impresia cu care rămâne la finalul filmului este că n-ai nicio șansă să răzbați într-o lume atinsă de morbul misoginismului și al brutalității masculine nereprimate de nicio lege scrisă sau nescrisă, și, în plus, dacă ai calități care te aduc în poziții privilegiate, cu atât mai mult e posibil să devii carne de tun pentru semenii lipsiți de orice reper etic sau moral. Homo homini lupus.
Ana de Armas (screenshot/Netflix)
Nimic nu e condamnat în acest film, niciun act nu e blamat și nicio lege a compensației nu acționează împotriva celor care distrug destinele altora. Pur și simplu avem parte de o exhibare a răului, demnă de ”Bruta” lui Zola, poate mai atroce, indiferent de ”măiestria” cinematografică cu care a fost realizată pelicula. O lume a sfâșierii în care femeia e vinovata supremă și victimă absolută.
Ana de Armas (screenshot/Netflix)
O Marylin hăituită la propriu și la figurat, prizonieră a unor angoase insurmontabile, mereu plânsă și la marginea disperării, oscilând între isterie și transa alcoolică (dar și narcotică, uneori la pachet) îmi evocă imaginea unei Ifigenii căzută în digrație și incapabilă să se împotrivească propriului destin, care o macină cu o energie infatigabilă. O antieroină care stârnește greața până la refuz. Ana de Armas a făcut un rol bun, dar sunt curioasă cu ce sentimente s-ar fi privit Marylin în acest ”rol” jucat de o femeie care poate îi seamănă foarte mult, dar îi ”joacă” viața exacerbându-i latura cea mai sumbră, mai uman-anihilantă.
Mă întreb retoric: de ce aș vrea să rămân cu o asemenea senzație? Ca femeie, desfid total viziunea aceasta și, oricât de multe atuuri ar încerca cineva să-mi prezinte în legătură cu modul de realizare a filmului și cu tehnicile specifice, nu aș achiesa în niciun fel la valorizarea lui ca o ”capodoperă” a genului.
Ana de Armas (screenshot/Netflix)
Filmul a fost interzis celor sub 17 ani. Ar trebui interzis și celor care suferă de orice formă de depresie sau celor care urăsc visceral femeile. La fel, ar trebui cenzurat pentru cei care nu cunosc adevărul despre Marylin Monroe și preferă surogate ficționale în loc de lectură. Înțeleg rolul ficțiunii atunci când construiește, nu atunci când dinamitează fără un scop anume. Aceasta nu e Marylin Monroe, acestea sunt traumele ei și tragismul unei existențe care a fost mai mult decât atât și care, în fond, s-a reconstruit/reinventat/recompus din propria cenușă prin imaginea celei mai strălucitoare artiste a Hollywoodului.
Pe care, da, l-a urât, dar acesta este din nou un aspect colateral.
Celor care sunt atinși mai mult sau mai puțin de mizantropie sau celor cu ego steril dar infatuat le-aș sugera altă versiune a ei, respectiv unul din filmele în care joacă, sau, de ce nu, cele câteva minute din scena în care îi cântă lui Kennedy, la aniversare, ”Happy Birthday, Mister President”… Electrizant. Unic. Irepetabil.
Nu, nu sunt o fană (habotnică) a artistei, dar cred că trebuie un echilibru în toate. Prefer să rămân cu senzația că într-o lume a bărbaților femeile nu sunt niște victime, ci își găsesc mereu căi de salvare prin atuurile care le consacră. Eu cred că despre Andrew Dominik nu vom (mai) auzi foarte multe, dar mitul Marylin Monroe va sta în picioare pentru mult timp de acum încolo.
Cu siguranță, analiza făcută de Mădălina Dumitrache vă va descreți puțin frunțile și vă va oferi perspectiva profesionistului asupra acestei producții cinematografice:
Prezentat la Festivalul Internațional de Film de la Veneția și la cel de la Deauville, filmul recent produs de Netflix, Blonde, a stârnit deja numeroase reacții contradictorii. Unii comentatori l-au defăimat pentru schematismul său psihologic, așa-zisul stil publicitar, cruzimea și stinghereala iscată de anumite scene. Lăsând deoparte aceste prime reproșuri, Blonde se dovedește a fi o punere în scenă supusă unei logici elastice, care să producă ici-colo goluri pe cât de stimulatoare, pe atât de destabilizatoare, practic, o peliculă care e departe de o biografie cinematografică în sensul clasic.
Adaptând romanul lui Joyce Carole Oates, Andrew Dominik a realizat o producție despre viața lui Marilyn Monroe într-o manieră personală, adesea paradoxală, dacă avem în vedere informațiile și miturile deja existente despre legendara actriță de la Hollywood.
Norma Jeane (numele adevărat al vedetei) se imaginează adesea, pentru a se concentra sau a se liniști, înconjurată de „un cerc de lumină”. Dar această lumină este neagră: înconjurată din toate părțile de reflectoare sau camere video, Monroe, vampirizată și devorată de privirile libidinoase ale admiratorilor ei, avansează în întunericul care amenință să o cuprindă.
Centrul de greutate al lui Blonde se află în altă parte, în felul în care fiecare scenă sau aproape fiecare scenă «mai tare»desfășoară o logică formală proprie, mânată de o imensă sete de experimentare. Așa se face că apare un trio care se îndreaptă spre o tranziție uluitoare: în timp ce Marilyn face sex cu fiul lui Charles Chaplin și Edward G. Robinson, pânza pe care se îmbrățișează îndrăgostiții prinde viață, printr-o transformare, pentru a se îmbina cu Cascada Niagara (Niagara, film produs, în 1953, de Henry Hathaway). Tocmai în fața Niagarei, proiectată într-un cinematograf, o regăsim, apoi, pe Marilyn mângâiată de aceiași doi îndrăgostiți.
Chiar dacă este mascată digital, potriveala este total neașteptată și mărturisește dorința de a amesteca imaginile iconice ale lui Monroe pentru a săpa un filon aproape fantasmagoric. Mai presus de toate, trucul acesta poate da cheia aprecierii filmului în ciuda deficiențelor sale: asocierea prozaică a ideilor la originea deplasării plastice (orgasm → cascadă) este contrabalansată de o sumă de detalii care îl îmbogățesc, precum această ușoară tremurare a cearșafului în momentul în care prinde viață sau când materialul se îmbină complet cu spuma apei.
Cele mai convingătoare secvențe ale acestei pelicule se supun acestei reguli tacite: dinamica lor nu poate fi redusă la principiul care le prezidează. Merită menționată și o altă scenă de mare succes în care actrița participă la premiera filmului Men Prefer Blondes de Howard Hawks.
Piesa de bază a lui Monroe, melodia „Diamonds Are a Girl’s Best Friend” face parte dintr-un joc de cadre și cadre inverse care inversează tonul original al scenei. Sala, revărsată în roșul sclipitor al filmului, devine anticamera iadului, primind spectatorii cu zâmbete pe jumătate vesele, pe jumătate îngrijorătoare, în mijlocul cărora Marilyn, deposedată de propria imagine, strigă de disperare. Scena poate avea defectul de a fi explicată printr-un dialog redundant („Nu sunt eu!”, se plânge ea).
Citiți întregul articol scris de Mădălina Dumitrache pe Catchy.ro, AICI.
