Homo homini lupus sau Omul este lup între oameni
Cea mai spinoasă chestiune în filosofie este universalizarea: ce se poate afirma cu valoare de adevăr despre condiția umană, fără excepție?
Din păcate realitatea infirmă cronic aserțiunile filosofilor, fapt care mă face să cred, realmente, că nu suntem aceeași specie, toți, că avem doar aparențe umane.
Kant vorbește despre ”legea morală care e în noi”. O face, implicit, și Dostoievski, evocând patimile lui Raskolnikov, răpus de remușcări. Dar în realitate există torționari care își mănâncă liniștiți supa de pui după programul de muncă și criminali care își sărută femeile cu patos după ce și-au șters cuțitele de sânge.
Există femei în al căror spirit și trup sunt cât se poate de vii arhetipurile mamei, iubitei, femei dominate de instincte puternice, senzoriale, care poartă în sânge amprenta mileniilor de evoluție și poate chiar și visele și spaimele unor homo erectus. Și există femei -recente, noi nouțe, reformate, după cum se recomandă singure, femei plăsmuite din spuma noilor utopii, cerebrale, care se inventează în fiecare anotimp, care pot trăi singure fără păs, care n-au nici o melancolie și pe care nici un instinct nu pare să le preseze, care lovesc în miturile dragostei cu bocancii și cu furie bolșevică, femei care s-au transhumat cu totul în planul unor ficțiuni mentale și stau înghesuite în garsoniera de la mansardă.
Despre ce vorbim?
Suntem aceeași specie?
Pentru unii, agnostici și religioși deopotrivă, nu e posibilă morala fără o conștiință a sacrului existenței, a egalității ontologice dintre ființele vii. Pentru unii, agnostici și religioși deopotrivă, există o instanță interioară care îi sancționează dacă mint, dacă trișează, dacă sunt ipocriți și îi forțează să spună adevărul, nu îi lasă să doarmă liniștiți. Și sunt inși, agnostici și religioși deopotrivă, care mint cum respiră.
Sunt oameni care spun ”Dumnezeu e iubire” și o cred și înțeleg deopotrivă, logic, că asta înseamnă totodată ”Iubirea e Dumnezeu” și nu trișează, nu folosesc în deșert acest cuvânt și rătăciți care n-au nici o rușine să spună ”te iubesc” oricui, gratuit, fără nici un angajament, fără nici o răspundere, fără nici un sentiment.
Sunt femei care depun mărturie pentru faptul că nașterea și leuzia au fost cele mai fericite și provocatoare de împlinire experiențe posibile și altele care vorbesc despre ele ca despre un chin teribil și altele care își aruncă pruncii la ghenă sau îi sugrumă cu mâna lor.
Se pare că nici în simțire, nici în gândire nici în dorințe nici în fantasme nici măcar în nevoile pe care le resimțim ca fundamentale nu suntem la fel. Cunosc indivizi, (extraterești ?) care ar renunța lejer la viața sexuală pentru carieră sau care pot practica sexul în silă pentru carieră sau unii îngerași care ar sta nemâncați ca să își poată cumpăra o carte.
Nici piramida lui Maslow nu e chiar așa de stabilă…
Thomas Hobbes declamă ”homo homini lupus”, ținând cont de evidențe, în vreme ce alte specii, chiar de carnivore, își respectă și menajează semenii.
Sigur e simplistă și prea lesne contestabilă o viziune potrivit căreia oamenii se nasc fundamental buni și sunt corupți de context sau, dimpotrivă, se nasc fiare și sunt umanizați prin contagiune socială . Oamenii se nasc diferiți, cu potențial diferit și cu propensiune genetică spre crimă sau înțelepciune, spre raționalitate sau nebunie, spre cruzime sau compasiune, spre duritate su blândețe.
Kant vorbea despre cei buni din înclinație. În mod analog există o înclinație spre a face răul.
E plină lumea de monștri cu fețe umane, de perverși, de ticăloși, de violatori, de pedofili. Dar și de inși care nu au fir de egoism. Unii sfinți fac copii. Unii au șansa să îi aibă părinți.
Munca filosofilor este ingrată. Cum li se pare că au prins un fir, aștern în jurul lui lumea conceptuală cu toate intesecțiile și ulițele și maghernițele și labirinturile plauzibile pentru ca, la un moment dat, când totul pare că stă în perfectă ordine, ceva din lumea reală să facă să se rupă firul.
Încă din primii ani de școală, copiii sunt învățați să își pună întrebările cheie: ce este omul? ce pot să știu? ce pot să fac? ce pot să sper?
Și răspunsurile nu încetează să se năruie ca zidurile castelelor de nisip.
