bastarzii cercului
bastarzii cercului, la fel de
imperfecți precum tatăl, ba depășind
cu un gest de alint și
o infinitezimală dincolo de
orizont
unde se-ascultă cu ochiul din ceafă
colmatarea leneșă a tăcerii,
bastarzii cercului, cum spuneam,
la moștenire își cer
dreptul:
locul fierbinte de unde țâșnește raza,
(punctul acela urieșesc fără dimensiune –
fiica legitimă știe, și-a tocit coatele în timp ce ei făceau poezie -)
o bicicletă,
accentul ascuțit de pe ultimul e
(cel din trecutul iubirii)
câteva fleacuri
și lista continuă revărsată ca
un trup de femeie ținut în corset o lungă
noapte de bal,
pe cât de surprinzătoare pe-atât
de dornică, hmm
nu le voi da nici măcar un ocol casei, mi se cuvine mie
totul
sau nimic. alege.
foto sursa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
