Baila, morena – imbold marca Zucchero
Îndemnul pasional, îndrăzneț și lunatic te furnică până-n firicelul acela ascuns pe care nici n-ai știut că-l ai.
Hai! Dansează, bruneto!
Bruneto?! – irelevant zic eu -, orice femeie se simte ”morena” atunci când o provoci conspirativ Baila morena! și o faci să creadă că e ”sexy and gorgeous”.
Zucchero poate că este cea mai faimoasă stea rock de care nu ați auzit vreodată.
Sau poate da, chiar ați auzit.
Italianul acesta aparent zărghit, zămislit de tărâmul încântătoarei Reggio Emillia și cucerit de gospel și blues, soul și rock, a luat hotărârea vieții atunci când a auzit un student american interpretând ”Dock of the Bay” a lui Otis Redding. Și-a pus mâna pe inimă și-a zis: „Omule, asta vreau să fac! „.
lastfm
Și asta a și făcut, minunatul, devenind cântărețul-chitarist, nominalizat la Grammy, care a înregistrat cu titani: Eric Clapton, Sting, Bono, Scorpions, Luciano Pavarotti și Miles Davis.
Am dat fuguța pe YouTube să-l aud (din nou) pe Otis și decizia lui Adelmo Fornaciari, poreclit Zucchero de către învățătorul din copilărie, mi s-a părut într-atât de îndreptățită de parc-ar fi fost a mea.
Zucchero și-a format propriul band, cântând soul de la Aretha Franklin până la Ray Charles într-o Italie, dacă nu nedumerită și suspicioasă, cel puțin nepăsătoare: „Sunteți italian, nu ar trebui să cântați acest gen de muzică„.
Dar el și-a urmat visul și, mai mult, l-a visat atât de intens încât și-a croit cale și în sufletul și imaginația noastră: nu cred să fie mulți aceia care să nu fi alunecat într-un dulce regret și uitare de sine pe acordurile „Senza una donna” („Without a Woman”). Cântecul ăsta a fost scris și interpretat de Zucchero, făcând parte din albumul său Blue (1987), inițial înregistrat în italiană, apoi în 1991 reînregistrat în limba engleză cu Paul Young. Hai că acum chiar v-ați amintit …
Omul pus pe glume atunci când își amintește despre începuturile sale incerte în afaceri muzicale italiene, despre pălăria care i-a zburat în Grand Canyon și care l-a costat mii de dolari ca să și-o recupereze, se transfigurează însă atunci când își amintește cu emoție pură concertul în care, împreună cu Pavarotti, a interpretat ”Miserere” la The Royal Albert Hall.
Zucchero, da, dulce, amar, răgușit și pălărios.
Am simțit nevoia să vă stârnesc și eu … să-l (re)descoperiți.
Citiți și despre Luciano Pavarotti…
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
