Auziţi și voi lumina aceea enervantă?
Lanţul zăngănea rece și tăia carnea. Și taică-său lovea pȃnă obosea. La ȋnceput se ruga de el să nu mai dea. Plȃngea. După un timp se ȋnverșunase să ȋi arate că nu se teme. Deși ȋl durea. Dar nu mai plȃngea, ȋși ferea doar capul. Atȃt cȃt putea. Mȃnuit de braţul mare al bărbatului, lanţul cădea peste el și uneori smucea carnea de pe oase. De pe mȃini. De pe picioare. Nenea mai intervenea cȃteodată. Dar după ce a fugit din ţară, nu a mai avut cine să ȋl apere. Se ȋnverșunase și maică-sa ȋmpotriva lui. Învăţase și ea meșteșugul bărbatului și, cȃnd băiatul se ȋncăpăţȃna sau ȋntȃrzia cu golanii sau strica ceva prin gospodărie, nu ȋl mai certa. Era inutil, pentru că vorbele nu ȋl mai atingeau de mult.
Cȃnd a ridicat și el mȃna la ei, taică-său l-a legat de stȃlpul ăla din fundul grajdului. Era bărbat masiv și puternic. Și el era măcinat de dorul de frate-său mai mare și de schimbările din trupul lui și de frici. Cȃnd era mic nu se temea nici de ȋntuneric, nici de strigoi, nici de cȃini, nici de nimic. Acum de la o vreme ȋncepuse să ȋi fie frică. De cȃnd ȋl ȋnchidea taică-său noaptea ȋn grajd sau ȋn șopru. Știa că e doar vaca acolo, dar se chircea la orice sunet, oricȃt de mărunt. Și uneori i se făcea frică și de ce vedea capul lui. Nu știa să spună ce vede, dar ȋi apăreau ȋn cap imagini care ȋl speriau tare. Și ȋl asurzeau. Dimineaţa, bătrȃnul ȋl găsea cu ochii arzȃndu-i ȋn cap și cu gura uscată. De cum ȋl dezlega, fugea din ȋntunericul acela de parcă ȋl urmarea ceva, se repezea la fȃntȃnă și bea pe nerăsuflate. Taică-su ȋl urmarea cu ochi răi și ȋl trimitea la muncă. După ce nu a mai mers la școală, că oricum nu prea ȋi plăcea, l-a trimis la oraș să ȋși găsească ceva de lucru, să aducă bani. A prins cȃnd muncă cu ziua, cȃnd cu cȃrca, cȃnd la sapă pe la oameni mai răsăriţi.
Într-o zi a venit beat. Își făcuse curaj să ȋi spună bătrȃnului că el nu mai stă. Pleacă pe șantier. Și meșterul ȋi mai trosnea cȃte una după ceafă, dar nu folosea lanţul. Nu a apucat să-i zică nimic. L-a mirosit, s-a enervat și a ȋnceput să lovească cu mai multă ură ca oricȃnd. Atunci nu s-a mai ridicat, nu a mai apucat să fugă. Cȃnd s-a trezit l-a apucat așa ca un tremurat, din ce ȋn ce mai tare, parcă ȋi era frig, dar nu era chiar frig. S-a speriat, dar nu se putea mișca. Abia a doua zi s-a putut ridica. A plecat cum era ȋmbrăcat, așa plin de sȃnge și rupt. I-au dat un pat ȋn una din barăcile alea de fier de pe șantier și a doua zi s-a apucat de lucru. Nu a mai trecut pe acasă. Și nici bătrȃnul nu l-a căutat niciodată. Numai de frate-său ȋi era dor, dar nu știa cum să dea de el. Taică-său avea numărul de telefon notat pe calendarul bisericesc de pe peretele bucătăriei, dar nu apucase să ȋl noteze ȋnainte să plece. Și ȋn ţara aia aveau altfel de numere de telefon, nu ca aici.
Nu ȋi plăcuse școala, dar cȃnd s-au organizat cursurile alea serale s-a ȋnscris și el. Mai mult așa, de plictiseală, că nu prea avea ce face seara ȋn baraca de fier. Și i se făcea urȃt. Acolo, la cursuri, măcar era printre oameni. Odată l-a apucat iar tremuratul din seara aia cȃnd l-a bătut bătrȃnul. Și a tremurat pȃnă a căzut din bancă. S-a trezit după cȃteva minute și a vazut-o pe profesoară lȃngă el, ȋngrijorată. Apoi a ameţit din nou. A stat multe zile ȋn spital. I-au spus că a avut o criză de epilepsie, i-au pus tot felul de ȋntrebări, dar de unde să știe el de unde i se trage. I-au mai spus de o boală, dar nu a reţinut toate detaliile. L-au ȋntrebat de familie, dar era major și nu mai era nevoie să semneze nimeni pentru el. I-au dat o reţetă și i-au zis să aibă grijă să ia pastilele alea. Cȃnd s-a ȋntors pe șantier, a reluat și cursurile serale. Într-o zi, după ore, profesoara l-a rugat să rămȃnă puţin și l-a ȋntrebat dacă se ţine de tratament. Uitase. Nici măcar nu trecuse pe la farmacie.
Femeia i-a spus că trebuie neapărat să ȋnceapă tratamentul cȃt mai iute și să se ţină de el. I-a explicat de ce era nervos tot timpul și de ce vedea imagini ȋn cap și de ce tremura. I-a mai spus că a fost la spital și a vorbit cu doctorul, de-asta știe atȃtea. Mirosea a săpun parfumat și lui i-a plăcut mult să vorbească cu ea. Deși ea vorbea elegant, cu dicţie, iar el scrȃșnea cuvintele. Și-a făcut reţeta, dar nu lua chiar ȋn fiecare zi pastilele. Uneori uita. Într-una din zilele alea cȃnd a uitat, a avut iar o criză. Dar nu de epilepsie. De data asta a fost altfel, cu furie, cu o forţă adunată ȋn el de atȃta vreme și care trebuia eliberată, cu răcnete de animal sfȃșiat. Era pe șantier și colegii s-au speriat. Și au chemat iar salvarea și l-au dus iar la spital. La ȋntoarcere, meșterul parcă era altfel. Îl apreciase ȋntotdeauna pentru că era muncitor și puternic, că moștenise forţa lui taică-său. Dar acum parcă se ţinea la distanţă de el. Dar de la cursurile serale nu lipsea.
Într-o zi, meșterul i-a spus că trebuie să se prezinte la comandamentul militar local pentru controlul medical dinaintea serviciului militar obligatoriu. S-a speriat. Nu știa de ce, dar armata ȋl speria. A zis că el nu merge. După cȃteva zile, a venit o doctoriţă chiar ȋn timpul cursurilor serale. Zicea că vrea doar să stea de vorbă cu el. Parcă iar ȋl apuca tremuratul ăla. Profesoara a văzut, s-a apropiat și a cerut permisiunea să asiste la discuţie. Ea i-a explicat doctoriţei că are un certificat medical ȋn care sunt trecute două boli care ȋl chinuie rău. Și-a adus aminte că are reţeta ȋn buzunar și i-a arătat-o femeii. Cȃnd a văzut, doctoriţa a decis că ȋntr-adevăr nu este apt pentru armată. Și l-a lăsat ȋn pace.
Dar furia ȋl mai chinuia cȃteodată. Cu fetele nu prea a avut succes. La ȋnceput era drăguţ cu ele, apoi se ȋnfuria și ele se temeau de el cȃnd ridica pumnul masiv. În anul următor nu l-au mai chemat la controlul medical pentru armată. A primit direct un plic cu documentele pentru ȋncorporare. A luat certificatul medical și reţeta și s-a dus să le explice că doctorii de la spital i-au spus că, la boala lui, nu poate fi ȋncorporat. Doctoriţa nici nu l-a privit. L-a declarat apt. Îi știa ea pe ţărănoii ăștia puturoși care ar face orice să scape de armată. Ce, ăștia sunt bărbaţi? Niște prefăcuţi. Că, na, instrucţia militară e grea și lor le place mai mult să stea acasă și să doarmă. L-au dat totuși la o armă mai ‘ușoara’: la grăniceri.
Într-o noapte patrula pe frontieră cȃnd a văzut ceva. Nu cu ochii, ci ȋn cap. Era din nou lumina aceea zgomotoasă care ȋl scotea din sărite. S-a speriat și a ȋnceput să fugă spre cealaltă ţară. Îl urmărea un felinar strălucitor. Nu știa de ce. Colegii l-au strigat, dar nu i-a mai auzit. Ceilalţi au crezut că vrea să treacă graniţa fraudulos și au tras. Nu și-a dat seama că sunt gloanţe, a crezut că e lanţul lui taică-său. S-a chircit chiar pe linia frontierei.
A doua zi, profesoara și doctoriţa au aflat de la televizor, la știri: ‘un militar ȋn termen a fost ȋmpușcat mortal de grănicerii vecini’. Fusese iar una din zilele acelea cȃnd uitase de tratament.
