aur
asist la destrămarea luminii, capul
în mâini îl iau și-l rostogolesc pe podele
să lovesc absurde păduri de popice
nu cade niciuna
și râd cu fețele lor lungi – naufragii ratate
pe insule unde femei goale poartă pe creștet
alte femei care, la rândul lor
se-nalță s-atingă
lumina asta din ochii tăi se adapă în timp ce
crini albi stau la pândă cu dinți aromați
pregătiți de ospăț
o nouă osândă
golit de sânge pe capitoliul memoriei fulgeră
un copil și ține sub braț
gâsca de aur rotundă
sunt eu
cel care-n zadar destrămarea luminii
vrea să ascundă
foto credit sursa
la ora când ambra îşi pierde conturul
şi-n trestii se umflă cimpoaiele mării
mi se deschide tâmpla şi înăuntru
poți vedea anticari tineri practicând
croitoria cursivă… Citește și ora de croitorie
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
