Pentru cele câteva săptămâni, cât aveam treabă în acel oraş, primisem un fel de garsonieră de serviciu, chiar pe strada centrală. Locuinţa era la parter, cu intrarea ascunsă în spatele unei cofetării curate dar mai tot timpul pustii. Făceau cafea bună, dar, asta nu ajuta prea mult comerțul. De o vreme, oamenii se ascund unii de alţii. Unii s-au convins singuri că e mai ușor să fie sărăci și lipsiți de noroc. Suferința, dacă poți să te adaptezi, e comodă. Alții se dosesc in spatele net-ului sau al micului ecran. Sorb din cafea și se bucură de viață ca hârciogii.
Când îmi beau cafeaua de unul singur am în cerul gurii o aromă de lemn de coşciug. La fel și în aceea după-amiază. În cofetăria pustie, aşezat pe un scaun de plastic, Mă delectam cu băutura preferată, sperând să se arate, poate, un prieten, o arătare strecurată printr-o crăpătură a vremii,  să pice din senin în acest loc, unde cunoscusem atâtea lucruri și atâția oameni și în care nu mai cunoşteam pe nimeni și nu mai recunoșteam aproape nimic.

Toți aşteptam ceva care să ne împingă viaţa înainte, dincolo de aşteptarea care, cu vârsta, îţi dă tot mai des târcoale. De ce aș face excepție? Vremea aventurii, a încercării norocului în necunoscut se topea încet ca țurțurii la venirea unei primăveri care înainta încet, cu pași încă nehotărâți. Mi-am imaginat întotdeauna bătrânețea ca pe o primăvară. E nevoie de energia întregii naturi să te bucuri de ea. Toamna e anotimpul tinereții, atunci când ai destul curaj și forță să te iei la trântă cu toate melancoliile lumii, să le faci una cu pământul.

Ah, da, și iarna, sigur o să vreți să mă întrebați și de iarnă, dacă tot a venit vorba. Păi iarna e ca o trecere, aproape nimic. E apocalipsa, botezul, Crăciunul. E atunci când o iei de la capăt din zero-ul absolut al vieții și înțelept te duci să îmbătrânești senin în primăvară.

Acolo, în cofetărie, nu mă gândeam la nimic din toate astea. Eram un om normal, îmi beam cafeaua și cugetam, dar mai mult îmi beam cafeaua. Cercetam pe sub ochelari chipul fără zâmbet al chelneriţei. Se uita des la ceasul atârnat pe perete şi din când în când la mine, să vadă dacă mai are de aşteptat până scapă. Oricum, se chema că nu beau cafeaua singur.

Cerul era tern, fără gânduri. Prin geamul cofetăriei strada se oferea privirilor ca o imensă focă, întinsă cât era de lungă, să îşi facă siesta. Trecuseră ani buni, de când pusesem prima data piciorul aici. De fiecare dată locuisem în altă parte. La început la hotel, apoi în locuinţe de serviciu. Firmele se schimbau, feţele oamenilor asemeni, zidurile se scorojeau şi cu toată bunăstarea mediocră pe care românul o ascunde sub nesfârşitul bocet al foamei şi frigului, oamenii ieşeau în lume numai să facă cumpărături şi la munci pe care le ascundeau unul de altul să nu li se afle câştigul. Oameni curioși, care ieşeau pe stradă numai să vadă alte feţe de oameni, nu întâlneam. Viața îi priponise pe toți în grajdurile nimicului, le pusese un televizor în fața ochilor așa cum se pune la vite fân să nu se agite și să aibă ce rumega.
Noua eră a galciaţiunii începuse nu de la suprafaţa globului, ci de la pielița subțire a sufletelor.
În locul acela, din inima orașului, nu era ţipenie de om. După cofetărie, esplanada centrală se rupe în două: o cale pentru maşini, alta pentru pietoni. Amândouă duc în același loc : la faleză. Acolo, pe malul Dunării, mai pâlpâia viaţa socială a urbei, mai ales în zilele călduroase de vară. Cu toţi anii petrecuţi aici, oraşul îmi rămăsese străin. Poate părţile de viaţă erau aşa îmbucătăţite, amestecate cu altele, încât refuzau să ia forma unui întreg. Poate nici unul din paşii fără de întoarcere din care se ridica scheletul destinului, nu fusese făcut aici. Cine ştie? Veneam, plecam, uitam, îmi aminteam. Iubeam şi uram cu frâna de mână trasă, sau cine ştie, cu ochii minţii privind dincolo de malul fluviului, acolo unde orizontul se ridica în minte ca o Fata Morgana.
Prin faţa vitrinei trecu silueta unei femei între două vârste. Ordinea pașilor arăta ținta : Se îndrepta spre faleză. Agale, cum altfel ? Dacă ar fi avut o întâlnire sigur ar fi luat un taxi. Felul în care era îmbrăcată, cum ţinea poşeta aruncată peste umăr şi mai ales ochelarii de soare, atât de nepotriviți  cu vremea închisă, trădau o ființă care nu vroia să fie băgată în seamă. Soiul de „doamnă” care doreşte să-i fie respectată intimitatea. Misterul ?
De undeva, dintr-un loc pe care mintea nu-l va afla niciodată, o aducere aminte îmi scormoni liniştea. Am plătit, am pornit în urma femeii a cărei faţă nu izbutisem să o văd nici măcar din profil. Felul ei de a păşi, liniştea înaintării pe sub arborii copacilor care începuseră discret să presare frunze pe asfalt, totul îmi povestea ceva ce mai auzisem. Mă uitam la pieptănătură, la înălţimea discretă a tocurilor, la tăietura rochiei. Îmi spuneau o poveste pe care o învăţesem, o citesem pe băncile şcolii. Țin minte că în facultate am avut și un curs: ce spun oamenii despre ei, înainte de a începe să vorbească!
Ce rost avea? Vroiam să o cunosc? Să o cuceresc? De ce plecasem în urma ei? Învăţasem aşa de bine să mă amăgesc singur! Nu, femeia din faţa mea, nu îmi stârnea nici o melancolie, nu mă împingea cu mintea spre trecut. Nu era vorba de o amintire elegantă, nici măcar poetică. Era, pur şi simplu, aceea dorinţă care te îneacă la înghiţirea salivei, era tremurul uşor al inimii împinsă, în secret, spre speranță. Bate mai repede deși nu are nici un motiv să se înflăcăreze. Unii spun acestei simţiri, ca să îi dea o palmă, dorinţă animalică, eu, atracţie. Vreau să fiu blând cu mine?
Ce i se căşunase ? Știam, dar, în aceea clipă, nu avem timp să port lungi dispute filo-psihotice cu mine însumi. Era, banal și atât de des întâlnit la bărbații de vârsta mea : fuga de ispita renunțării. Renunțarea capătă de la o clipă încolo forme mult mai atrăgătoare decât ființele vii.

Bun, dar de ce ea? De ce nu una din multele studente pline de viaţă şi curiozitate ? Doamna aceasta nici măcar nu îşi plimba căţelul, să am un motiv să intru în vorbă cu ea. O clipă îmi fulgură prin minte, silueta în alb din povestea cehoviană.
Prostii. Ne umplem viaţa cu literatură şi uităm să o mai trăim. Mult prea des visele tinereţii devin o barieră între noi şi viaţă. Sau ? Sunt chiar ele, viaţa însăşi?
De ani buni mă simţeam atras de femeile mai în vârstă. Femeile acestea, cu un pas sau doi înainte de graniţa de rămas bun a farmecului juvenil, poartă în ele, cele mai multe fără să bănuiască, un nimb. O boare de farmec care străluceşte de la scânteile stârnite de loviturile clipelor care le înconjoară într-un asediu fără răgaz. Asediul ăsta nu uită pe nici unul din noi.
Pe aceea invizibilă potecă, femeia între două vârste, e mai plină ca niciodată de acel ceva fără nume. Emană din suflet un soi de mireasmă care poate îmbăta orice bărbat. E un parfum pe care nici un corp tânăr, oricât de perfect, nu îl poartă în el.
Urmăream o fiinţă care nu intra în tiparele mele de frumuseţe. De ce o făceam? Singurătate, plictiseală, spaimă? Spaimă că nu vei mai putea face paşii dansului pe care cândva îl dansai cu atâta plăcere? Cine mă împingea de la spate. Nu doream să mă apropi, dar nici nu doream să mă opresc.
Învăţasem atât de bine jocul acesta de mirări şi reţineri, de zâmbete şi vorbe spuse pe jumătate. Seara aş fi ştiut totul despre ea, despre suferinţeţe ei, despre dezamăgirile care nu o lasă să doarmă şi poate despre planurile pe care e decisă să le urmeze cu orice preţ. Asta e cel mai mare obstacol al dorinţei, de la o anumită vârstă în sus. De la primele vorbe intuieşti urmarea. E un soi de lipsă de perspectivă întoarsă cu capul în jos. A stăpâni o femeie în a cărei viaţă intri numai ca să ieși, nu e nici o glorie. Nu îmi place să dau bir cu fugiţi. De ce să cunosc o intimitate, dacă nu vreau nimic de la ea? Doar satisfacţia fugară, din care timpul îşi hrăneşte uitarea?
De ce nu mergeam acasă să îmi pregătesc munca de a doua zi?
M-am aşezat pe o bancă. Renunţasem, de ani buni, la aceste cuceriri fulgerătoare care îmi umpluseră tinereţea cu aminitri, viaţa cu experienţe şi sufletul cu acel grund din care iubirile se nasc greu, dar rezistă mult la ger şi viscol.

tumblr.com

În locul liniştii, năvăli peste mine ciuda. Dădeam târcoale senzaţiei de senectute, atât de comodă. Senzaţia asta parşivă îţi oferă atâtea motive, unul mai solid ca altul, să renunţi la lupta cu tine însuţi.
M-am ridicat. Era departe. Era silueta ei sau altcineva? Am grăbit pasul. Am coborât scara spre faleză. Apă tulbure. Vântul nu bătea dar se aduna ameninţător sub norii joşi care păreau să măture dealurile din faţă ca o uriaşă stropitoare căreia şoferul uitase să-i dea drumul la apă.
Era toamna, devreme. Vremea nu ştia, încă, ce haine să îmbrace. Femeia înainta lent, fără ţel, ca şi cum drumul ar fi un ritual. Unul care se săvârşeşte de la sine, o rutină care nu trebuie gândită, numai străbătută. Ca viața ? Îşi unduia şoldurile. De ce abia acum şi nu mai devreme, sus în oraş? Se simţea neobservată ? Singurătatea locului o elibera de haina făţărniciei faţă de sine. Îmi plăcea să o privesc, îmi simţeam carnea arsă de dorinţă dar tot nu mă hotăram să mă apropii. S-a oprit şi a schimbat geanta de pe un umăr pe altul, a întors capul.
Nu mă gândisem la asta ! Eram noi doi pe alee. Nimeni altcineva. Îşi opri privirea asupra mea. O fracţiune de secundă, apoi întoarse capul, continuă drumul. Şoldurile nu i se mai unduiau, apoi, după câteva clipe, îşi reîncepură legănarea. Era ca şi cum luase o hotărâre și acum aștepta. Eu, ca un şcolar prins cu lecţia neînvăţată, întârziam să ies la tablă.
După un timp legănatul încetă. Femeia urcă scările spre oraş. Trecusem binişor de centru. A luat-o printre blocuri dar nu a mai întors privirea.

Am pornit spre casă, fără regrete, fără să mă întreb dacă pierdusem vremea sau nu. De la o vârstă, fiecare om asupra căruia mi se opresc gândurile, devine un câştig.
La câţiva paşi de cofetărie, am dat din nou peste ea. Nas în nas. Îi vedeam pentru prima dată obrajii abia daţi cu fond de ten. Buzele discret rujate, conturate în aşa fel să le mai umbrească rotundul cărnos. Trădau, de departe, învolburarea sângelui. Nu mai avea ochelarii şi pupilele căprui-verzi își croiseră drum până sub frunte. Un fior scurt îmi trecu prin ceafă ca o emoţie pe care o uitasem undeva prin bagajele rămase nedeschise ale tinereţii. Încheietura fina a mânii se sprijinea de cureaua poşetei. Încremenise înaintea pasului. Arăta ca o sălbăticiune care nu ştie dacă să o rupă la fugă sau să plece capul, aşteptând să hotărești tu ce se întâmplă mai departe. Ne uitam unul în ochii celuilalt. Am mai făcut un pas, am așteptat o clipă , apoi  m-am apropiat fără grabă. Am trecut la câţiva centimetri de parfumul de liliac care îi înconjura umerii şi gâtul ca o eşarfă. Un parfum scump, fără modă, aşa cum era şi femeia, fără vârstă. Eram pe culoarul care ducea la garsoniera mea. Am împins uşa de la intrarea blocului, am întors capul. Rămăsese cu privirea pierdută spre strada goală. Am prins-o de braț, i-am rotit trupul încet. Ținea ochii în pământ. Mâna ei liberă se agăță de brațul meu liber. Căuta ceva, ce nu se putea mărturisi cu glas tare.
Am împins uşa. Am lăsat loc să poată intra.

Suntem amândoi în holul îngust şi ne apăsăm buzele unul de altul, străduindu-ne să facem din asta un sărut. Răsuflam de parcă am fi tras la vâsle o zi întreagă.
Când am rămas goi am văzut jos, lângă coapsă, tăietura discretă a unei cezariene, apoi capul mi s-a lipit de sâni, din minte mi s-au şters tot ce putea să semene cu o imagine.
Poate că au fost şi nişte vorbe, spuse repede. Mi s-au şters din minte. Gustul de fruct al sexului, pielea tensionată, dorinţa fierbând sub fiecare răsuflare. Ne umpleam de vrutul celuilalt. Ne despărţeam, o luam de capăt. Cu fiecare tremur vedeam voluptatea, ca o armată care o cotropea încet, ca o coborâre în adânduri. Deschidea larg ochii, pupilele se măreau, se agăţa de mine cu degetele, cu unghiile, se căţăra înapoi spre noi doi. Era un flux, o cucerire care nu vrea să părăsească locurile pe care pusese stăpânire.


De obicei trupul femeilor îmi spune mereu o poveste. Simţeam tăcerea ei, îmi stingeam gândurile în căuşul palmelor ei. Mângâieri fără istorie, ca o mare care clipoceşte departe de ţărm, departe de vânt şi fierbinţeala amiezilor. Linişte. Muţenia răsufla sălbatic, apatic și din nou, o lua de la capăt. Vremea se oprise la uşă. Trăiam o trecere nouă. Locul clipelor era luat de tăcere. Fiecare mângâiere era o vindecare de timp.
Am condus-o la uşă. Afară se înserase. A plecat fără să întoarcă capul. Mă uitase? Nu am să ştiu niciodată cărui implus, cărei amintiri i se supusese când a călcat pragul garsonierei. Mă gândesc că, poate, ne-am mai iubit odată, demult, în tinereţe şi am uitat eu. Alteori mi se pare că nu a fost nimic. Numai un vis de om obosit.

Am adormit cu gândul la mica e crispare atunci când intrasem, în sfârşit, în ea. Era ca un reproş. Pentru mine ? Și-l aducea ei însăşi, felului de a fi al vieţii care ne lasă atât de rar în braţele dorinței, fără să pună întrebări stânjenitoare?

Făcusem rău că nu îi cerusem numărul de telefon? Oamenii nu se mulţumesc niciodată până nu dau jos coaja perfecţiunii. Îşi închipuie că dincolo de acel înveliş s-ar putea afla ceva mai de soi.

Citiți și Ancora prezentului, de același autor.

Fragment din „Povestirile unui libertin din alt secol” (2013)