Fără să mă gândesc de două ori azi la Phil Collins (n. 30 ianuarie 1951, Chiswick, Londra), îmi sună, cu o delicatețe specială, în minte și-n suflet acordurile nemuritoarei „Another Day in Paradise”, melodie ce i-a adus Grammy.
Despre Phil s-a scris mult, frumos… el se află în conștiința atâtor artiști, atâtor oameni obișnuiți, deopotrivă. Muzica lui a făcut să curgă ape, să se întretaie destine, să vibreze inimi și poate chiar să se ia mari decizii.
Să-i spunem La mulți ani! acestui artist unic, amintindu-ne că orice gest de bunătate și iubire ne poate aduce o nouă zi într-un paradis pe care, depinde de noi să-l pierdem sau să-l facem puțin mai frumos, mai suportabil.
Collins declara pentru The Mail on Sunday:
„Am scris asta după ce am fost la Washington DC, unde am fost uimit de câți oameni am văzut trăind în cutii”.
S-a întâlnit față în față cu problema oamenilor străzii și a lipsei de adăpost și la Londra, în timp ce realiza acest single. Își amintește că a părăsit studioul și a văzut o femeie fără adăpost cu doi copii care cerșeau bani. În timp ce cântecul său voia să aducă lumină asupra problemei, ceea ce a simțit el însuși l-a făcut să realizeze că, atunci când a fost confruntat cu ea, a reacționat la fel ca toți ceilalți.
„Melodia este despre stinghereala și comportamentul oamenilor în preajma năpăstuiților. Când mi s-a întâmplat mie, pur și simplu am trecut drept, pe lângă. M-am gândit că fac același lucru ca toți ceilalți…
M-am simțit stânjenit. N-am ignorat-o, dar, în același timp, nu m-am oprit… Despre asta e melodia, oamenii au început să se prefacă că nu se întâmplă.”
Another Day in Paradise
Versurile profunde ale acestui cântec vorbesc despre problema socială a persoanelor fără adăpost. Cântecul spune povestea unui bărbat oarecare aflat întâmplător pe stradă, care ignoră necazurile și suferința unei femei fără adăpost, în ciuda faptului că ea îl cheamă insistent în ajutor. Bărbatul se comportă în mod deliberat ca și cum n-ar putea-o auzi și traversează strada pentru a o evita pe ea și situația ei, ca și când, astfel, problema n-ar exista sau ar putea să dispară…
Oare noi ce facem în situațiile astea?!
foto sursa
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
