Nu știu cât adevăr conține povestioara pe care am auzit-o la un moment dat, dar o redau în rândurile care urmează pentru tâlcul ei implicit. Într-o vreme în care, la modă printre liceeni, era formația „B.U.G. Mafia”, o doamnă profesoară de limba și literatura română, de la un prestigios Colegiu Național din București, exasperată de faptul că elevii nu citeau literatura canonică, impusă de programă, pentru a le atrage atenția acestora, preda în ritm de rap. Elevii s-au amuzat o vreme, după care au început să fie atenți la mesajul transmis și au răspuns în consecință.
Ce se poate înțelege de aici? În primul rând, ceva adevăruri evidente, astăzi, cu atât mai dureros resimțite ca eșecuri ale situației neclare în care se găsește învățământul românesc. În general, elevii nu citesc literatura impusă prin programă, iar dacă o fac, probabil, se întâmplă din cauza unor presiuni penibile care nici nu merită aduse în discuție. Dialogul profesor-elev este vulnerabil, cât timp actul educațional este fie centrat pe profesor (mai mult pentru a câștiga o autoritate care nu mai are demnitatea prestației de odinioară), fie pe elev (nu în sensul dorit, de implicare a acestuia în actul educațional, ci mai mult, în stil românesc, să îl lăsăm să-și exprime „opinia” cu aplauze timide, de teama unor reclamații); acestea devin aproximări teoretice de vagă politică educațională, niciodată pusă în practică în mod responsabil. În al doilea rând, ceea ce se poate spune este că reușita unei comunicări autentice între profesori și elevi ține, până la urmă, de harul profesorului, de ingeniozitatea sa, de perseverența sa (poate și idealistă), de crezul personal care privește orice altceva decât atingerea unor obiective practice sau a unor statistici privitoare la rezultatele concursurilor ori examenelor de sfârșit de ciclu școlar. Orice profesor va fi ținut minte pentru orice altceva decât participarea acestuia în reușita unui examen, nu că nu ar fi importantă și aceasta. Dar a fi profesor de limba și literatura română înseamnă a fi „îndrumător de lectură”, „șlefuitor de sensibilitate”, de cele mai multe ori.
Faptul că doamna profesoară în vârstă a înțeles că elevii au nevoie doar de un alt cod de comunicare în predare mă face să cred că reușita noastră, ca profesori, înseamnă transgresarea limitelor impuse birocratic, social sau chiar politic de societate. Elevii români, adolescenții în special, sunt la fel cum au fost părinții și bunicii lor: dornici de cunoaștere, sensibili și rebeli deopotrivă, încântați să descopere atât în viață, cât și în artă, ceea ce e profund și important. A generaliza nostalgic nu aduce nimic bun niciunei părți.
Sunt profesoară de limba și literatura română din 2000. Îmi amintesc faptul că Facultatea de Litere a însemnat pentru mine nu atât informație (în nici un caz nu înveți să fii profesor urmând o facultate specializată!), cât mai ales întâlniri formatoare. Cu oameni: profesori sau colegi. Și asta a contat atât de mult, încât mi-am dorit ca meseria mea să fie mai presus de toate sub semnul binecuvântat al întâlnirilor formatoare, revelatorii. În prima oră, tremurând, cu un catalog care mi se părea mai mare decât mine, am intrat la clasa a cincea și le-am spus elevilor așa: „Vă rog să mă ajutați să fiu profesoară! Nu știu nimic…” Atât de încântați au fost de sinceritatea mea, încât au devenit implicați cu totul: de la sfaturi practice (să scriu cu creta pe tablă, să șterg cu buretele, să stau la catedră și să strig catalogul), până la implicarea entuziastă în descoperirea materiei, dar și a vieții. Azi, după aproape douăzeci de ani de la terminarea facultății, pot spune că nu i-am putut convinge pe elevii mei că literatura este importantă decât în momentul în care nu le-am impus nimic, dar le-am făcut poftă. Exact așa: poftă să citească. Le-am vorbit sincer, cu toată dragostea mea de literatură. Îmi spun deseori asta: „Vă strălucește fața când vorbiți despre poezie.” „Oare cine e Matei Vișniec sau Ionesco sau John Fowles, dacă doamna profesoară e atât de încântată de ceea ce scriu ei?” Nu mulți, dar câțiva speciali ajung să citească constant. Și pentru mine asta este important: ca un număr mic de elevi să descopere alături de mine și împreună cu mine adevăruri insidioase, dar cu veritabile consecințe formatoare.
E o iluzie să credem că într-o societate grăbită, superficială, care riscă să sucombe din cauza agresivității tehnologiei sau a vizualului, lectura serioasă, sistematică mai poate fi un deziderat plauzibil. De cele mai multe ori, (ne) fragmentăm, înțelegem prin cioburi, oglinda cunoașterii s-a spart demult. În cazul acesta, e bine să ne resemnăm, dar să nu abandonăm cu totul lupta. Se poate lucra pe fragmente de text. Și mai bine, se poate încerca interdisciplinaritatea. Putem face apel la alte arte (artele vizuale, pictura, sculptura, filmul, dansul) pentru a iniția un dialog despre literatură. Și elevii sunt sensibili la acest aspect. Dar acest lucru înseamnă ca profesorul să fie, cumva, un rebel, să se îndepărteze de convențiile alienante pe care le impun programa școlară și ingerințele examenelor. Cred că cinematografia m-a ajutat cel mai mult (vorbesc de filme de artă) în a porni un dialog autentic cu adolescenții despre teme serioase, universal valabile: toleranța, banul care degradează conștiința, iubirea, războiul, nebunia, moartea. În cazul acesta, opere literare mai greu digerabile, ca „Ion” sau „Moara cu noroc” sau „În vreme de război” au devenit mult mai interesante.
Revenind la doamna excentrică pe care am amintit-o la începutul confesiunii mele, pot spune că niciodată nu poți face compromisuri dacă ești un profesor de vocație. Dar dacă ești atent la ceea ce elevii au nevoie (și ei nu știu cât de profundă și impetuoasă poate fi această nevoie de dialog, de cunoaștere și de emoție), categoric, vei găsi modalitățile (mai mult sau mai puțin ortodoxe) de a-i ajuta să (se) descopere. Iar cine nu recunoaște că uneori învățăm mai mult noi, ca adulți, de la ei, copii încă, suferă de o orbire spirituală mai de condamnat decât indiferența lor la „autorii canonici”.
Textul face parte din Antologia „Prof de română. Spațiul dintre punct și virgulă”, vol. II, coord. Dorica Boltașu Nicolae, apărută la editura Casa de Pariuri Literare.
