Am vrut să te uit.

Era necesar, era colacul meu de salvare în apele tulburi ale iubirii în care mă aventurasem fără noimă, fără sens și în care m-ai învățat fără menajamente cum să plutesc. Trebuia să te uit, altfel mi-aș fi pierdut mințile. În fiecare zi, ceas de ceas.

Am pornit cu toată energia rămasă pe unicul drum oportun pe care-l găsisem atunci în mine. Nu știu dacă era cel mai bun ales, nici acum nu știu, dar altul mai potrivit mie eu n-am știut a căuta. Îmi anestezia orice dor, emoție, gând. Mi se infiltra în vene, o simțeam prin fiecare picătură de efort depus că asta îmi e calea. Îmi fusesei mult prea mult timp unicul drum din mine iar acum pluteam în derivă. Sau mă înecam, îmi era totuna.

M-am avântat cu o forță de care nu credeam că sunt capabilă în muncă. Multă muncă. Călătorii, multe călătorii. Muzică. Atât de multă muzică încât nu mai știam când urla durerea în mine sau când notele muzicale suturau toate rănile venite la pachet odată cu tine. Erau surogatele perfecte pentru privirea ta, atingerea ta incendiară, săruturile tale flămînde și pătimașe, zîmbetul șiret din colțul gurii. Gura. Acea gură de care mă îndrăgostisem iremediabil înainte de a-mi vorbi sau de a o gusta. Acea gură care mă înnebunise în toate modurile posibile. Care mă rănise atât de adânc.

Îmi luasem avânt.

Îmi savuram cu multă răbdare și delicatețe orice succes de-al meu, mai mic sau mai mare. Pe undeva aproape că îmi reușise stratagema mea. Începusei să devii acea amintire dureroasă din trecut, care mă săgeta ori de câte ori îmi străbătea gândirea. Erai totuși o amintire, iar eu nu pierdeam deloc din vedere acest spect. Cu asta mă hrăneam, din asta îmi trăgeam energia pentru a lua în piept provocările vieții cotidiene.

Apoi, din acea tăcere grea, densă, în care eu îți ceream și căutam înfrigurată răspunsuri ai apărut ca o gură de aer proaspăt. Voiai să uiți tot, dar nu pe mine. Niciodată pe mine. Ți-am zis că vreau să te uit. Că trebuie. Că mai mult dori decât bucuri. Că mi-ai arătat stropul de fericire dar mi l-ai furat mișelește înainte de a mă putea bucura de puritatea lui.

Știi, eu știam.

Știam că din tăcerea aceea se născuse dorul tău de mine. Te simțeam și știam că nu ești fericit. Erai fericit doar în brațele mele sau atunci când mă priveai ușor arogant de sus, în timp ce eu mă pierdeam în întunecimea ochilor tăi. Nu le puteam rezista, cum nici ție nu ți-am putut rezista. Căldura emanată de tine m-a învăluit cu mult înainte de a te întâlni, de a te simți.

Vreau să te uit, trebuie să te uit, dar tu nu mă lași.

Nu mă lași să fac asta și nu știu ce să fac. Îmi spui că mă vrei, că te înnebunesc, că sunt ce ai tu nevoie dar nu mă lași să te iubesc așa cum meriți și știu că pot. Nu-mi oferi dreptul la o fericire pe care tu, la rândul tău, ți-o refuzi. Cum poți fi atât de crud, cu tine, cu mine? Iubirea doar se simte, nu se vorbește. Nu se negociază, nu se cântărește, ci doar se trăiește. Se oferă. Niciun dar nu poate fi mai de preț decât iubirea oferită sincer, neîngrădită, nejudecată și nepedepsită iar tu asta faci. Mă pedepsești pe nedrept pentru toată pasiunea noastră. Pentru tot timpul dăruit și iubirea nespusă dar trăită.

Lasă-mă să te uit, deși tu nu te vei vindeca de mine niciodată.

O știi și tu, o știu și eu. Lasă-mă să-mi fiu fericire și un nesecat izvor de iubire atunci când tu nu mai speri sau crezi asta. Lasă-mă să-mi fiu și să-ți fiu ce tu deja simți deși nu vrei. O amintire. Cea mai intimă și frumoasă amintire. O amintire încă vie, ce-ți pulsează în vene, sufocându-te, ce nu se vrea uitată. O amintire plină de iubire, dor și pasiune.

Am vrut să te uit dar tu nu m-ai lăsat. Încă nu mă lași. Cum să vrei să faci asta, când eu îți sunt tot? Fantezie, vis, dorință, realitate, dor, împlinire, duritate, gingășie, foc și gheață, distanță și durere, balsam și mângâiere.

Am vrut să te uit, dar… nici tu nu m-ai uitat.

Citiți și Scindare, de aceeași autoare.