tiptil se petrece alunecarea în dor
un carbonat concentric împresurând un cusur, o frunză
un dinte mic dintr-o veche iubire
și ploaia care dizolvă eternitatea
în straturi
unul, două… așa înveți să pierzi șirul
încolăcite brațe-nfundate-n chimia răbdării
trovantul
cărat cu spinarea sufletului
până la nocturnele
animate buze
ale neființei.
foto sursa
Citește și pe aripile vântului
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
