Echipele câștigă meciul pe teren propriu pentru că sunt încurajate. Nu e posibilă performanța decât atunci când părinții știu să stimuleze încrederea în sine a copilului.

Nu atât nivelul la care e ridicată ștacheta contează în această privință, cât aprecierea pe care copilul o primește atunci când depune un efort, când reușește ceva, când capătă o aptitudine sau abilitate nouă.

Unii sunt felicitați doar când doboară recorduri, alții când reușesc ducă la îndeplinire sarcini și așteptări banale, performanța e favorizată, însă, de recompensa verbală.

E o diferență netă între încrederea în sine, care e o chestiune de ordin practic și ține de faptul că suntem siguri pe capcacitatea proprie de a duce la îndeplinire un tip de activitate, de a atinge un țel, de a fi performanți, de a rezolva punctual probleme, de a lua olimpiada și stima de sine care are legătură cu felul în care ne situăm în sinea noastră, dar în raport cu evaluarea celorlați.  Dacă încrederea în sine  e legată de ceea ce depinde doar de noi și de puterile proprii, stima de sine e legată de imagine, de cât de siguri suntem că vom fi evaluați favorabil. Așa se explică faptul că există indivizi cu o stimă de sine exagerată capabili de prea puține și cu un caracter dubios și unii cu o stimă de sine redusă, dar cu o mare încredere în ei.

De obicei stimă de sine înaltă o au două categorii de oameni: cei care sunt sau se cred frumoși respectiv cei care sunt sau se cred iubiți, demni de iubit.

Stima de sine e legată de demnitatea umană pe care performanțele profesionale nu o pot asigura și din păcate nici validările și confirmările de ordin moral. Stimă de sine au cei care se știu dezirabili, atractivi, centrul atenției, care se simt mai valoroși într-un sens relațional (poate implica și efort, desigur).

Stima de sine vine din succesul amoros și social. Încrederea în sine din ceea ce omul poate face de unul singur.

E esențială această diferență. Sunt copii care cresc cu o stimă de sine scăzută și cu mari performanțe școlare și invers, copii cu o stimă de sine nejustificată.

Când copilul aude în fiecare zi că e frumos, chiar devine. Se simte bine în propria piele și captează abilități expresive. Naturalețea e un mare atu, relaxarea, lipsa complexelor contribuie mult la dezvoltarea simțului intern al atractivității. Dacă nu i-o spune nimeni și mai și aude de alți copii că sunt frumoși, e cum nu se poate mai rău. Crește cu sentimentul că nu merită să fie iubit.

Cel mai bun bărbat pe care îl conosc, cel mai capabil, cel mai generos așa se simte de când îl știu. E chiar frumos, fizic, dar conviețuiește cu imaginea de sine a unui dizgrațios care nu ar avea șanse nici la muma pădurii.  În schimb vezi câte un golănaș cu trăsături îndoilenic plăcute care se crede Făt Frumos. Și ce succes are!

Ce vreau să spun cu acest text este că nu are nici o legătură capacitatea de a provoca succesul cu aceea de a face performanțe reale și că e important să îi încurajăm pe copii toate sensurile: să știe că sunt capabili și de bunătate (e și asta o performanță!), de fapte de ”arme” în plan intelectual (să susțină o argumentație), de aptitudini sportive etc,  dar și că merită să fie iubiți.

Nu se poate repara problema stimei de sine deficitare decât printr-o relație intimă fericită.  Pentru că demnitatea umană nu ți-o dau diplomele și medaliile, ci faptul de a te ști dorit, cu totul, nu doar pentru ceva anume, iar fără demnitate nu există stimă de sine.

Citiți și Despre împrietenirea cu moartea