Vi s-a întâmplat să treceți prin „valea umbrei morții”?! Bine, știu ca unii veți surâde cu înțelepciunea celui care a făcut-o, iar alții veți așeza întrebarea în mașina raționalului, luându-i la puricat orice sens metaforic, dezbrăcând-o de orice urmă de interpretare.
Părerile împărțite despre o vale a umbrei morții, nu mă fac să nu o împărtășesc pe a mea, căci, nu-i așa, mereu ceea ce trăim e apogeu, că mai mereu admirăm literatura, dar ce n-are gust de sânge propriu, nici că ne cade bine! Sinceritate să fie să ne recunoaștem asta!
Valea mea a însemnat uitare. Pierdere. Răzvrătire. Da, da, fiecare în propoziția și însemnătatea ei. Pentru că toate erau urmate de pronumele cel mai cel, precedat de prepoziția de rigoare, normal!
Uitare de mine. Pierdere de mine. Răzvrătire, a mea.
Valea își cântă primele acorduri cu nota asta. Uiți de tine atât de simplu. Nici că poți analiza când ai ajuns să faci totul pentru a-i fi bine celui aproape de ochii tăi. Luntre-punte, zâmbetul lui, mulțumirea lui, împlinirea lui, ascultarea lui, înălțarea lui și tu, tu la picioarele care cer mereu. Și cer, și cer, iar tu, dai și dai. Dai până când, nici că te mai găsești pe undeva ori în ceva.

Te acoperi cu ideea de sacrificiu făcut din și în numele iubirii, ajungând să exiști pentru întregirea altuia. Târziu de tot, cineva pățit, buimac ca și tine, îți șoptește din mers: „Ai uitat de tine..
Ideea nu o agreezi și îți mai aduci câteva argumente în procesul care abia a început.

Cauți în cărți, în oameni-învățători de’ ai spiritului, cauți în practici care mai de care, invoci energii și flăcări protectoare, până când o altă voce trecătoare îți ajunge către suflet: ” Te-ai pierdut…”
Asta-i prea de tot! Gata! Cine-i vinovatul? Îmi trebuie unul! Pietrele-s gata adunate, urmează faza cu aruncatul. Lovești cu sete în orice și-n oricine și vociferezi cât te țin plămânii. „Ai zis că mă păzești! Că-s prețioasă precum stelele de pe cer! Că sunt apărată! Ai zis asta, și asta, și asta…”
În seara răzvrătirii, vine doar un ecou prelung: ” Și asta am făcut. Tu aveai misiunea doar să te păzești pe tine de tine.”
E către dimineață. Cântă un cocoș și refuz să cred că-s în vale. Mă lupt de zor și când rămân fără grai, șchiopătând, plec de la locul înfruntării. Șchiop, uitat, pierdut, înfrânt, spre care ieșire mă îndrept?!
Toți trecem prin „valea umbrei morții”.

Unii o minimalizează, alții o hiperbolizează. Unii reușesc s-o străbată și după asta, singurul drum rămas, cel al regăsirii, este doar înainte. Nu de alta, dar vine tăvălugul din spate. Lecția din vale este pentru totdeauna. Zis-au unii că ei fac constant câte-o cură de vale. M-a luat cu fiori.

Care picioare ar tot merge pe jar încins?! Și ce-i cu repetenția asta?! Nu-mi doresc nicio secundă în plus să mai îmbrac haina uitării de mine. Pierdută să fiu doar în frumos și câmpuri verzi. Răzvrătirea o scot din vocabularul personal și o înlocuiesc cu mulțumire, răbdare, acceptare.
Se apropie vara. Vara, se încheie anul școlar. Tânjesc la coroniță. Absolventă de vale. De unde sunt acum, se vede muntele. Abia aștept să-l urc.

Citiți și Foloseam cuvinte mari…