Dacă înţelegem cu adevărat ce înseamnă joc, am putea deveni mai înţelepţi cu o viaţă, pentru că tot ceea ce trăim este, cu adevărat, un efect al ludicului care ne stăpâneşte existenţa. În fiecare din noi trăieşte ascuns un homo ludens care îşi aşteaptă rândul la potul cel gras, vai nouă, nu există niciodată o similitudine între ceea ce ne dorim în primul rînd, iar apoi între ceea ce ne iluzionăm că merităm şi ceea ce primim cu adevărat. Ce este jocul altceva decât relaţia dintre oameni, între care există punţi felurite ca lungime şi dificultate, relaţie marcată de o anumită psihologie (învingător – învins), strategii care ţin de înzestrările native ale fiecăruia (şi, Doamne, cât sunt de diferite!) şi, nu în ultimul rând, de o anumită intervenţie a destinului – singurul factor incontrolabil din toate acestea. „Joaca este experimentarea şanselor.”, spune romanticul Novalis, stabilizând, prin această cugetare, elementele esenţiale ale actului ludic.

Apoi, mai sunt şi coincidenţele. Ştiţi voi, întâmplările acelea care pot fi sau pot să nu fie, cu aceleaşi şanse. Acele mici happening-uri negre pentru unii, albe pentru alţii, niciodată gri, pentru că ele totuşi se produc, indiferent de alte circumstanţe. Dacă ajungi să crezi în coincidenţe, da, atunci eşti cu adevărat salvat, pentru că nu mai vezi decât albul atunci când ţi se spune că e alb, şi negru dacă… cineva cu pretenţii de om serios îţi explică să nu ai dubii. Sau cel puţin nu te mai interesează, iei totul aşa cum ţi se serveşte, probabil că şi dacă ţi-ai vedea capul însângerat pe o tipsie de argint ai putea ajunge să crezi că nu eşti tu, dacă îţi spune cineva că ai halucinaţii.

Jocul, această metarealitate a existenţei noastre. Nu e nicio coincidenţă, e lucrul cel mai clar din lumea asta: jocul există şi nu minte. A fi sau a nu fi – jocul jocurilor.

Toată lumea a auzit de el, dar numai cei puternici îl joacă.

Ai nevoie de mult curaj să te așezi la aceeași masă cu adversarul, să-l privești în ochi și să te concentrezi numai asupra lui. Mai ales dacă dintre voi doi, tu eşti cu mâinile curate şi arunci în joc numai inteligenţa. Disimularea poate fi soluţia, dar până când? Ştii bine că a pretinde că eşti altcumva sau altcineva oboseşte în lipsa unui exerciţiu constant. Iată ce spune Brâncuşi: „Noi ne jucăm cu gama tuturor pasiunilor, aşa cum se joacă unii copii de-a stafiile, pentru a-şi izgoni spaima de strigoi.” Ce spuneam, deci: fiecare intră în joc fix cu ceea ce are el la îndemână şi mai uşor de manevrat.

(la masa aceasta nu contează cu cine joci, prieten sau dușman, pentru că rolurile sunt interșanjabile. Contează doar să nu te dai de gol. Completă detașare de tine, până la marginea uitării de sine.)

Pe fiecare spasm al mușchilor, să discerni între voluntar și involuntar, să ajungi până la înțelegerea contra cronometru a vreunei mișcări sau acea dinamică mută a privirii. Numai pe el. La răstimpuri, vei deveni și tu omul cel mai important din lume și singurul obiect de studiu. All-in.

Mâinile lui care țin cărțile, felul în care le ordonează cu gesturi mascate, încordarea, strânsul din dinți – care poate fi de bine sau de rău.

(mai bine ar fi să poți cuprinde totul dintr-o privire, ca atunci când te-ai îndrăgosti, iar lumea s-ar esențializa într-o singură făptură.)

Fiecare amănunt e cel mai important, mai ales respirația, da, ea poate da un anumit colorit al feței, antrenând sângele până în creștetul capului.

(dacă privești mai atent, vei vedea cum puful de pe marginea urechii tresare la anumite gesturi, înfiorat de valurile de emoție pe care trebuie să le îngropi undeva anume, ca să nu iasă prea evident la suprafață. În lumea asta duală, răceala ține loc de suflu. „Cuget, deci exist”, atât. Rien ne va plus.)

Orice sentiment e exclus, ba chiar te poate duce la pierzanie. Atenția exacerbată, calculul și caruselul de strategii pe care celălalt îl poate aduce în joc. Permanenta dilemă și pendularea între extreme, ca un fel de ruletă rusească. Să nu te miri dacă vei căpăta senzația de plutire în gol la o simplă întindere a mâinii celuilalt. E ca un fel de mână a lui Dumnezeu, care te îmbie la cupa cu otravă. Marșezi? A fi sau a nu fi…

Decorporalizarea e singura miză, pentru că aici nu există trădare, oricât ar părea de paradoxal. Cu puțin exercițiu, trebuie să devii un supraom. Când ai intrat aici, abandonezi orice speranță, căci singurul tău demiurg e miza. Nu se câștigă pe bucăți, iei totul sau nimic. Ai grijă: ceea ce pierzi tu devine posesiunea absolută a celuilalt. Tot ceea ce îți rămâne e încordarea și iluzia triumfului hic et nunc. Un fel de a fi al timpului care nu înseamnă moarte, ci superioritate în fața celuilalt. „Gambitul damei”, remember? Totul e în mintea ta, depinde cât control ai asupra ei…

Aer deplin, gros ca un zid și încordare. Masa tăcerii, masa iluziei, puntea răbdării peste marea vânătă a destinului, umflată de așteptare. Căderea în lume a urmat cuvântului rostit, care a dat individualitate fiecărui lucru, fiecărei ființe și morții. Aici, puține cuvinte, cu vioiciunea unui bumerang, agilitatea lui și ținta infailibilă. Trei silabe te omoară și te îngroapă, dar îți salvează demnitatea. Eroul întors acasă pe scut. Respectul de sine, respectul cetății.

Credința că nimic nu se pierde în absolut, atâta timp cât există memoria. Pe zăpada ei, doar urmele pe care să te întorci acasă, pipăindu-le ca un orb. Dacă îl joci cu ochii închiși, ai toate șansele să îl înveți pe de rost pe celălalt, fără ca să-l atingi măcar în treacăt. Vei trece în el pe neștiute și vei putea prelua comanda în cel mai inteligent mod posibil. Jocul cărnii, jocul minții fără suflet. Şah la regină, cu nebunul. Nu ştiu dacă există mişcarea asta, dar în realitate sigur se întâmplă aşa.

Lumea lui se desparte în două culori, apus și răsărit, între ele bătaia ascunsă a inimii și pulsul înnăbușit cu puterea minții. Rațiune versus anatomie. Fără păreri de rău și fără răzbunare. Aici înveți să pierzi și să învingi cu toată ființa, fiind vorba despre singurul joc al tău contra ta.

Exclus să joci la cacealma, pentru că n-ai vrea, nu-i așa, să devii chiar tu confuz… Exclus să te joci pe tine însuţi, altfel decât cu preţul vieţii. Pentru că tu eşti singura ta avere, şi n-ai vrea să te scoţi la mezat. Chiar dacă joci bine, important e să joci cu mănuşa albă pe masă. Nu-ţi vei cunoaşte niciodată adversarul, aşa că ştii de pe acum în ce te bagi. Dar şi seducţia e un joc, nu-i aşa? Sauve qui peut…

În loc de final:

Toată lumea a auzit de el, dar numai cei puternici îl joacă. „Nu învăţ regulile jocului. Cred că nu l-aş mai putea juca.”, spune Mircea Eliade, care ne lasă din nou să înţelegem că jocul înseamnă noroc, iar norocul e joc la ruleta rusească.

Citiţi şi Poker, de Adriana Bogatu