Mecanismul e simplu, ușor de prins într-o schemă matematică: un timp, urmărești cu atenție și răbdare pe cineva. Îl studiezi. Îi vânezi vulnerabilitățile, i le deduci, i le contabilizezi și tragi linie. Ai aflat astfel, punând la bătaie o inteligență medie, unde lipsesc cărămizile din zid. Nu vrei să-l completezi. Nici n-ai avea cum sau cu ce, dar începi prin a încerca să mai scoți și tu una. Strategie de etern începător. Tragi cu unghiile să o clintești măcar.
Cu siguranță, ai mai făcut-o. După cum te-ai descurcat, e clar că n-a fost pentru prima dată. Nu lovești cu târnăcopul, n-ar avea rost și, de regulă, nici nu pui la bătaie atâta energie. Nu faci risipă. Poți ciopli în sufletul unui om și cu o pilă de unghii. Totul e să perseverezi. Și o faci. Zi de zi. Cu un firesc al gestului care te ia până și pe tine prin surprindere. Plusezi. Asta îți permite să te apropii ca să descoperi și alte câteva fisuri cu potențial. Adică, dintre acelea care pot fi exploatate în favoarea ta.
Fisurile afective vând cel mai bine sufletul. Îl dau legat. Nu eziți să cioplești în ele. Câștigi teren. Celălalt te privește din prima cu scepticism. Simte că e ceva în neregulă cu tine. Nu-i ia mult timp să se și convingă, dar se prinde în joc. Nu-și poate nici acum explica de ce. Te lasă să-ți aranjezi cărțile în grupuri câștigătoare. ”Mâini”, cum se spune la poker.
Cea mai bună ”mână” câștigă potul. Jucătorii buni sunt cei care vor reuși să câștige mai mult decât sunt dispuși să piardă, nu-i așa?
Rămâi în joc și aduni puncte. Pentru că ești lăsat, nu pentru că știi să joci. Instinctul își deschide semnalele luminoase. Celălalt, copleșit de realul care nu se mai lăsa metabolizat, e fascinat de dexteritatea cu care faci, de fiecare dată, cărțile. Te urmărește hipnotic.
Știe că trișezi. A știut de la început, dar s-a lăsat dus de ispita gândului că bunătatea și generozitatea îi sunt scuturi care se activează instantaneu. Nu sunt. A aflat. Târziu, dar a aflat. Între timp, pila ta micuță de unghii a continuat să-i cioplească în suflet. Să zgârie. A strâns din dinți. Nu ți-a zis nimic. La ce bun? La urma urmelor, se construiseră ceva amintiri, se semnase un pact de taină, îți șterseși deja picioarele de sufletul lui până-i tociseși pragul… Oricum nu părea să-ți pese.
Celălalt nu ți-a spus niciodată că, de fapt, prinsese jocul de la început. Că, așa vulnerabil și cu un zid spart în suflet cum era, nu avusese puterea să-ți trântească ușa peste degete. Dimpotrivă. Un timp crezuse chiar că el greșea. Că oamenii nu sunt strâmbi cu toții.
Că ei sunt, de fapt, marele pot. Aiurea! Totul e refulare defensivă, transfer psihologic, adicție inconștientă și alte impotențe ale minții târzii. Se pot trata. Sufletului însă n-ai ce să-i mai faci. Nu prea se pricepe nimeni să-i explice cum e cu mecanismele de autoapărare despre care vorbesc terapeuții.
Pentru că el e singura parte din noi care vine dintr-o altă lume. Aceea în care multora nu le va fi dat să se mai întoarcă vreodată. Jucătorii buni sunt cei care vor reuși să câștige mai mult decât sunt dispuși să piardă, nu-i așa?
Citiți și „Crezi că joci până la capăt”?
