Ceva nedefinit și totuși imperios
ca o mărturisire
ca genunchii zdreliți de măruntaiele purpurii
ale unui violoncel înfipt, el însuși, într-o inimă
ceva solemn și totuși fără însemnătate
turnat cu ușurință în forme-mpletite de ape
în care inocenții și unii zei, lipiți de ziduri, stau până-n buze
Acel ceva cu totul special și neverosimil
ca o stație de metrou pentru libelule sau ca
un infinit între paranteze
ceva violent și parfumat ca un carnagiu de lavandă
nefiresc și totuși atât de natural
ca lumina
lasă-l, lasă-l
să se întâmple.
foto tumblr.com
Citește și Elan
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
