a treia fiică
cele mai cutremurătoare vorbe de dragoste
iubita apusului le ține sub limbă
doar ea
știe cum sângele nopții se-ngroașă
prin miocardice brațe.
ele nu se rostesc, se scriu
cu ace de gramofon pe frunze şi-n păsări,
cu degete ductile de lăutari
pe galbene lăute în lună.
de ce înc-odat’ simt licurici, mii
cum se alintă
scoși parcă din fire?
să fie semn că mi se vor fi îngrămădit toate-a iubi
și mie, sub limbă?!
(din volumul fără suflare)
foto tumblr.com
*****
o nouă zi a-nsetării începe
în vreme ce umbre-ntrupate pândesc,
în spatele gratiilor ploii-nciudate,
prizonieri liberi, de vată, ce exersează șpagatul
pe caldarâmul ud până la piele
ca pe-o nevinovată
figură de stil, un fel de acid pe care
nimeni nu pune bază… Citește și ziua-nsetării
Aș vrea să mă laud că sunt doctor la Spitalul de Doruri Cronice. Dar nu pot. Pentru că sunt doar un portar, biet portar. Tot ce fac este să le notez, febril, intrările și ieșirile, când și cum bântuie ele. Sunt lipsite de orice respect, nici măcar nu folosesc poarta, trec așa, pur și simplu, prin mine.
De când, însă, geamurile gheretei s-au spart și prin acoperiș răzbește ploaia, am dat bir cu fugiții. Sunt acum, și eu, un Dor.
