Sunt momente care nu seamănă cu acesta.

A fi cel care tace sau a fi cel care ascultă?

Adică în anumite momente limba ce-mi articulează vocea minții se împleticește. Atunci ascult ce se aude și nu transcriu, fiindcă nenorocita de transcriere trezește vocea. Ascult și tac în mintea mea sau văd sau și una și alta, pornind de la ipoteza că ceea ce ascult nu este propria mea ființă, ci mai curând sursa acestui ecou pe care îl numesc “eu”.

Ținta înțelegerii mele, a reflecțiilor nu este acest “eu”, ci partea cealaltă, vocea irațiunii, oaia neagră din turma de mioare a minții. Eu sunt numai peretele de care această voce se izbește, eu sunt cel care întreabă “cine sunt?”, nicidecum cel care răspunsul, deși doar eu sunt cel care poate răspunde.

Despre administrarea scrisului

Continuumul acestei convorbiri, al acestei confabulații la urma urmei, mă conduce la ceea ce aș numi conștiința de sine, însă una fundamentată prin negare — celălalt fiind mult mai clar — eu sunt ceea ce rămâne, eu sunt abisul în care celălalt privește și găsindu-mă crede că s-a regăsit.

Dar uneori, nu acum, fac invers, mă răstorn, imaginea se schimbă păstrând iluzia aceleiași reflecții, doar că în situațiile acestea eu sunt cel care stârnește ecoul ființei, celălalt devine clar, eu sunt lipsa puterii de rezonanță.

A fi cel care tace sau a fi cel care ascultă?

Însă tocmai acest duet inseparabil este în fapt agonul pe care îl numim conștiință de sine, iar cea mai patetică eroare șade în a spune eu sunt agonul, în loc să pricep că deși nu pot ști cu certitudine care dintre cei doi luptători sunt eu, în mod cert eu nu poate fi decât unul dintre ei.