Noua ciocoime: Ploconelile și parvenitismul în societatea contemporană
Nu s-a schimbat mult această categorie socială, mai înfloritoare ca niciodată. Nici mecanismul prin care se urcă pe spatele celorlalți, cu zâmbete de complezență și pretenții de rafinament sub care sticlește impostura.
Conceptul de „ciocoime” a evoluat de-a lungul timpului, adaptându-se la contextul social și economic contemporan. În esență, termenul se referă la un grup de indivizi care obțin statut social și privilegii prin conformarea la autoritate, adesea fără o justificare morală sau etică. Acești indivizi sunt caracterizați printr-o atitudine subordonată, având tendința de a accepta fără ezitare normele impuse de cei aflați în poziții de putere.
„Parvenitul se târăşte de-a buşilea în faţa celor ce-i pot fi de folos şi este obraznic cu cei de care nu mai are nevoie.”— Honoré de Balzac
Cei care compun această ciocoime modernă demonstrează o flexibilitate în gândire și comportament, care le permite să se adapteze rapid la schimbările din societate. Această adaptabilitate se manifestă prin acceptarea normelor sociale dominante, chiar și atunci când acestea contravin propriilor credințe sau valori. Astfel, ciocoii devin capabili să își asigure beneficiile și privilegiile, în timp ce rămân în armonie cu așteptările autorităților. Dintre caracteristicile definitorii ale noii ciocoimi se numără oportunismul și tendința de a promova, pe căi neortodoxe, interesele personale, valorizând avantajele pe termen scurt, în detrimentul unui angajament pe termen lung față de comunitatea căreia îi aparțin și pe care o reprezintă (prin sinecuri).
Mai mult, interacțiunile sociale ale acestor indivizi sunt influențate de o dinamică specifică, unde relațiile de putere joacă un rol crucial. De cele mai multe ori, ciocoii își îmbunătățesc statutul social prin dezvoltarea unor rețele de contacte cu persoane influente, lăsând la o parte valori precum integritatea sau justiția. Publicul larg observă adesea aceste comportamente și devine, la rândul său, critic față de sistemele care susțin apariția și perpetuarea noii ciocoimi, generând astfel un sentiment general de nemulțumire față de structurile sociale existente.
„Sunt mulți care, ajunși la un vârf de munte, au amețeli și cad; iertați-i pe parveniți.”— Octavian Goga
Implicațiile sociale ale slugărniciei
Slugărnicia, definită ca un comportament servil sau umil față de o autoritate, poate avea consecințe adânci asupra structurilor sociale și a relațiilor interumane. Această atitudine nu doar că afectează indivizii care se supun, dar influențează și cultura organizațională și comunitatea din care aceștia fac parte. Fenomenul se manifestă adesea prin subordonarea valorilor personale și eticii individuale în favoarea dorinței de a plăcea sau de a obține aprobarea celor cu putere. Astfel, slugărnicia contribuie la crearea unui climat de frică și de neîncredere, taberele sociale devenind tot mai divizate. Educația a devenit ofata morgana pe care doar cei din urmă autentici educatori o mai văd. Curând va dispărea cu totul, pentru că, încetul cu încetul, ne stingem sub nepăsare și îngropați în disprețul suveran al acestor – mult spus – ariviști.
Școala, daună totală
Un aspect crucial al acestei subordonări este că afectează dezvoltarea personalității indivizilor. Cei care se adaptează la comportamentele slugarnice își pierd din vigoare, din capacitatea de a gândi critic și de a exprima viziuni alternative. În loc să contribuie din interior la îmbunătățirea eticii și valorilor grupului, aceștia devin complici involuntari la stagnarea progresului social. De asemenea, această mentalitate poate perpetua inegalitățile, deoarece cei care adoptă o atitudine servilă pot accepta cu ușurință stereotipuri și prejudicii, perpetuând astfel un ciclu vicios de discriminare și inechitate.
În contextul relațiilor interumane, slugărnicia influențează modul în care oamenii interacționează unii cu alții. Aceasta generează o dinamică în care autenticitatea este sacrificată, iar relațiile devin superficiale. Interacțiunile se bazează pe temeri și calcul strategii în loc de încredere și respect reciproc. De această manieră, valorile fundamentale ale coeziunii sociale sunt erodate, ceea ce duce la o fracturare a comunităților și la o diminuare a sentimentului de apartenență.
Parvenitismul și frica de a nu se conforma
În societatea contemporană, parvenitismul reprezintă un fenomen complex legat de dorința unora de a se integra și a valorifica oportunitățile sociale oferite de cei influenți. Această tendință este adesea alimentată de frica de a nu se conforma unui standard social, ceea ce determină indivizii să adopte comportamente submisive, cunoscute sub denumirea de ploconeli. Această practică se manifestă prin aplecarea în fața autorității, manifestându-se în special în relațiile sociale și profesionale, unde puterea și influența devin canale de accedere la succes.
Motivațiile care stau la baza parvenitismului sunt variate și, deși la prima vedere ar putea părea superficiale, ele sunt adesea înrădăcinate în frica de a pierde statutul social. Un individ ar putea considera că pentru a fi acceptat în cercuri privilegiate este necesar să se conformeze așteptărilor celor care dețin puterea. În acest sens, ploconelile devin un mecanism de apărare împotriva respingerii sau a excluderii. În contextul economic și social actual, în care competitivitatea este acerbă, astfel de comportamente pot fi văzute ca un mijloc de a asigura continuitatea oportunităților profesionale. Nu există valori, nici limite ale servilismului. Există doar gestul sublim, de o plăcere organică, de a săruta papucul, nu contează al cui sau dacă e de bărbat sau de damă. Să fie primit!
Presiunea socială joacă un rol crucial în perpetuarea acestui comportament, iar indivizii care refuză să se conformeze pot simți consecințe serioase, inclusiv pierderea de oportunități sau ostracizarea din grupuri de elită. Conformitatea este adesea premiată, ceea ce încurajează parvenitismul ca un mecanism de supraviețuire socială. Din acest motiv, devine esențial să analizăm nu doar efectele parvenitismului, ci și mediul social care îi susține perpetuarea. O mai bună înțelegere a acestor dinamici ar putea ajuta la conturarea unui spațiu social în care autenticitatea și integritatea sunt mai apreciate decât supunerea față de putere. Deși se vede clar că nu se va schimba nimic – nu pentru cei mulți, de partea cealaltă a ”baricadei”. Pentru că breșa dintre ”cei de sus” și cei de jos care le fac munca a devenit insurmontabilă. Am zis.
Parvenitismul – o moștenire fanariotă cu rădăcini adânci
În istoria noastră colectivă, sunt răni care s-au închis prost. Unele dintre ele poartă nume sofisticate, dar efecte vizibile. Parvenitismul este una dintre ele. Și dacă vrei să înțelegi de ce în societatea românească de azi încă se confundă valoarea cu poleiala, succesul cu impostura și încrederea cu lingușeala, trebuie să cobori în timp, până în secolul al XVIII-lea, în epoca domniilor fanariote.
Domnii fanarioți au fost greci numiți de Înalta Poartă să conducă Țările Române. Nu veneau din interes patriotic, ci dintr-o logică a profitului și a oportunității. Funcția era o investiție – una care trebuia amortizată repede. Așa că domnia devenea afacere, iar guvernarea – prilej de îmbogățire. Pentru ei, puterea nu însemna responsabilitate, ci prilej de acumulare. Iar pentru cei din jurul lor, ascensiunea se făcea nu prin merit, ci prin apartenență, favoruri, supunere oarbă și arta de a părea important.
Parvenitul fanariot nu era doar un oportunist. Era un actor. Un om fără rădăcini, dar cu ambiții nelimitate. Își schimba limba, hainele, convingerile, atitudinea – totul, în funcție de interes. Nu iubea țara, dar invoca tradiția. Nu avea coloană vertebrală, dar știa să se încline impecabil.
Această logică a supraviețuirii prin servilism, a ascensiunii prin relații, a strălucirii fără fond – toate acestea au pătruns adânc în cultura noastră socială. După plecarea fanarioților, reflexul a rămas: să cauți „un om”, să impresionezi, să te arăți important chiar și atunci când nu ești. Să conteze mai mult cui îi ești pe plac decât ce știi cu adevărat.
Parvenitismul moștenit din epoca fanariotă nu a fost niciodată cu totul dezrădăcinat. Doar s-a modernizat. Azi, nu mai avem iscoade cu iatagane și caftane, dar avem consultanți cu badge și limbaj de startup. Nu mai construim palate cu foiță de aur, dar ridicăm imaginea personală cu postări bine filtrate. Nu mai visăm la domnii, ci la funcții, la granturi, la notorietate. Dar visul e același: să ajungi sus, repede, fără să te întrebi dacă meriți cu adevărat.
Și totuși, antidotul există. Se numește răbdare. Profunzime. Educație. Și mai ales, repulsia sănătoasă față de prefăcătorie. Poate nu putem rescrie istoria, dar putem decide ce anume din ea ducem mai departe.
Pentru că nu fanarioții ne-au condamnat să avem parveniți. Ci faptul că, la un moment dat, am uitat să râdem de ei.
Ciocoii de ieri și ciocoii de azi – despre formele vechi și noi ale parvenitismului
Când spui „ciocoi” în limba română, nu spui doar un cuvânt. Spui o întreagă istorie de inechitate, aroganță și urcare socială pe scurtătură. Imaginea clasică a ciocoiului vine din literatură – în special din romanul lui Nicolae Filimon, „Ciocoii vechi și noi” (1863) – unde Dinu Păturică este personajul parvenit, fără origine nobilă, dar cu o ambiție feroce și o lipsă totală de scrupule.
”Dinu Păturică dete o privire repede și disprețuitoare camerei sale, apoi deschise fereastra și începu să se uite în curte. Privi cu băgare de seamă mulțimea de găini, gâște, rațe, claponi, cocori și călifari ce furnicau prin curtea boierească, apoi se întoarse către bucătărie și, la vederea mulțimii de tingiri de diferite capacități, în care se pregăteau cele mai gustoase bucate din Fanar, fața lui se coloră de o bucurie nedrescriptibilă; iar după o reflecțiune de câteva minute, zise în sine: Iată-mă în sfârșit ajuns în pământul făgăduinței; am pus mâna pe pâine și pe cuțit: curaj și răbdare, prefăcătorie și iușchiuzarlâc și ca mâine voi avea și eu case mari și bogății ca ale acestui fanariot.”
Ciocoiul din secolul al XIX-lea este omul care face avere în contextul tulbure al decăderii boierimii și al apariției unei noi clase de funcționari și comercianți. El nu este un aristocrat, dar se poartă ca și cum ar fi. Nu are cultură, dar afișează pretenții. Nu respectă regulile vechi ale onoarei, dar profită de fiecare oportunitate de a urca, indiferent de preț. În fond, ciocoiul literar e întruchiparea parvenitului clasic – cel care vrea totul, fără să construiască nimic durabil.
Dar ciocoii nu au dispărut. Ei doar s-au schimbat la față. Astăzi, îi găsim sub forme noi, dar cu esențe vechi.
Ciocoiul contemporan poartă costum slim fit și vorbește despre „leadership” și „success” în engleză de mall. Are cont de LinkedIn, mașină scumpă în leasing și o dorință nestăvilită de validare. Nu mai ridică palate kitsch în stil oriental, dar ridică branduri personale fără substanță. Nu mai face favoruri domnitorului, ci sponsorizează campanii, cumpără influenceri sau își fabrică imaginea cu postări despre „valori” și „muncă grea” – în timp ce angajează pe pile și plătește la gri.
Ciocoiul de azi e oportunist digital. Nu mai vine cu salbe de aur, ci cu telefon de ultimă generație și jargon corporatist. Se cațără în ierarhii folosind networking-ul ca pe o armă și face „mentorat” pe teme pe care nu le stăpânește nici măcar teoretic.
Dar asemănările sunt izbitoare. Aroganța. Obsesia pentru imagine. Nepotismul. Cultul improvizației în locul competenței. Lipsa de profunzime în combinație cu o agresivitate socială mascată de „încredere în sine”. În esență, ciocoiul rămâne același: un personaj care urcă repede și superficial, într-o societate care nu mai are răbdare pentru merit autentic.
Întrebarea nu e unde sunt ciocoii. Îi vedem zilnic. Întrebarea este: cum de societatea îi tolerează, uneori chiar îi admiră?
Poate pentru că ne e teamă că, în absența lor, succesul ar trebui să se bazeze pe altceva decât noroc, tupeu și PR. Poate pentru că, în adâncul nostru, știm că meritul e lent, tăcut și discret – iar lumea de azi e zgomotoasă, grăbită și îndrăgostită de strălucirea falsă.
Ciocoiul modern nu mai stă la curtea domnitorului. Stă în prime time, pe rețelele sociale, la TEDx și în funcții cheie. Nu mai zice „să trăiți, boierule”, ci „te pup, boss”. Dar esența e aceeași: să pară mare, chiar dacă nu este.
Iar dacă literatura i-a ridiculizat odinioară, poate că astăzi ar trebui să o facă din nou. Nu cu condeiul, ci cu luciditatea.
Pentru că, așa cum ne învăța Filimon, ciocoii înfloresc doar acolo unde valoarea adoarme.
Greu de crezut în schimbare. Vorba lui conu’ Iancu:
„Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”. Adică tot ei, tot la conducere.
Proștii rămân proști.
În loc de concluzie…. Cum urcă un om fără valoare pe scara socială?
În fiecare epocă, în fiecare birou, în fiecare colț al unei instituții – există cel puțin un specimen cunoscut instinctiv de toată lumea: omul fără valoare, dar mereu în ascensiune. Nu pentru că este competent. Nu pentru că e respectat. Ci pentru că știe să se ploconească atât de bine, încât devine o unealtă perfectă în mâinile puterii. Uneori face curățenie în casa șefului, pentru că asta îi asigură sinecura. Pentru șef, atât de simplu, un ordin: ”La instituția X rămâne Y.” Y nu poate decât să spere că șeful prinde și el cât mai multe sinecuri. Și șeful, la rândul lui, speră ca șeful lui să prindă și el cât mai multe rădăcini (pardon, sinecuri).
Și totuși, cum e posibil ca un asemenea individ – gol pe dinăuntru, dar mereu cu badge-ul la gât – să urce, să fie promovat, să ajungă chiar influent? Psihanaliza are un răspuns: nu e vorba de merit, ci de strategie inconștientă de supraviețuire. Cu alte cuvinte, lingușeala ca plan de carieră.
Omul fără valoare reală trăiește cu un gol adânc în sine. Nu are repere interioare, nu are coloană vertebrală. Așa că își construiește un sine fals – din clișee, jargon, aparențe. Nu știe să fie, dar știe să pară. Se agață de funcții, de șefi, de orice i-ar putea da un strop de importanță reflectată. Asta nu e stimă de sine, e machiaj pe o rană veche.Freud ar fi numit-o „identificare cu agresorul”. El nu doar se supune, ci copiază puterea. Își asumă manierele șefului, împrumută tonul, își face din obediență un spectacol. Nu crede în autoritate, dar o pupă cu zel. La propriu și la figurat. Și dacă trebuie să calce pe colegi pentru un like de la superior, o va face zâmbind.
Ascensiunea lui nu este o construcție, ci o disimulare. O acoperire. O răzbunare personală pe faptul că, în adâncul lui, știe că n-ar fi ajuns nicăieri dacă s-ar fi bazat pe propriile idei. El nu convinge, ci se lipește. Nu cucerește, ci se infiltrează. Nu are valoare, dar își construiește imaginea din firimiturile lăsate de cei cu putere.
Și de ce funcționează?
Pentru că slugile sunt comode. Ele nu pun întrebări, nu creează probleme, nu cer nimic. Livrează obediență, cu ambalaj de loialitate. Iar în sistemele dominate de putere, șefii nu vor oameni buni – vor oameni care spun „da” fără să clipească. Iar parvenitul fără valoare exact asta oferă: o oglindă care te flatează și o gură care te aplaudă. Când șeful cade, cade și el. Pentru că n-a fost niciodată sprijin, ci decor. Iar decorul nu stă în picioare singur. În cel mai bun caz, se va agăța de alt șef, ca o iederă flămândă de lumină. În cel mai rău caz, va rămâne ceea ce a fost mereu: un ambalaj gol, cu gust de lingușeală veche.
Și totuși, când tăcerea noastră devine decor pentru urcarea lor, vina nu mai e doar a lor.
P.S Acesta este un pamflet. Sau nu.
Excerpt: The New Parvenus – A Modern Take on an Age-Old Phenomenon
In contemporary society, the term „ciocoime” refers to individuals who ascend the social ladder not through merit or hard work, but via connections, flattery, and opportunism. These modern-day parvenus often lack genuine competence, yet they manage to secure positions of influence by aligning themselves with those in power.
Their rise is characterized by a keen ability to adapt, often mimicking the behaviors and language of their superiors to gain favor. They are adept at self-promotion, frequently showcasing their perceived successes on social media platforms, creating an illusion of achievement that masks their lack of substantive contributions.
This phenomenon is not new; history is replete with examples of individuals who have leveraged sycophancy and manipulation to climb societal ranks. However, the digital age has amplified their visibility, allowing them to craft carefully curated personas that further their ambitions.
The article delves into the implications of this trend, questioning the values that enable such individuals to thrive and the impact they have on organizational integrity and societal progress.
